Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

— Îl vezi pe omul ăla din spatele tău? Un cuvânt şi te face praf. Şi după aceea o să ne luăm pietrele oricum.

— S‑ar putea să încerci, recunoscu Quinn. Ai văzut vreo­dată o chestie de‑asta?

Îşi desfăcu impermeabilul până jos, luă ceva care îi atârna mai sus de brâu şi îşi întinse mâna.

Zack aruncă o privire cercetătoare spre Quinn şi ansamblul legat de pieptul lui peste cămaşă şi începu să înjure cu glas scă­zut dar violent.

De sub stern până la brâu, partea din faţă a lui Quinn era ocupată de o cutie plată de lemn în care fuseseră cândva bom­boane de ciocolată cu lichior. Bomboanele dispăruseră, ca şi ca­pacul cutiei. Partea de jos forma un container plat, legat cu leu­coplast peste piept.

În centrul lui se afla pachetul de catifea cu diamante, înca­drat pe fiecare latură de câte o jumătate de bucată de substanţă vâscoasă de culoare bej. Într‑una din aceste bucăţi era introdusă o sârmă electrică de culoare verde aprins; celălalt capăt al firului ajungea la una din fălcile controlate de un arc ale unui cârlig de rufe de lemn, pe care Quinn îl ţinea sus în mână. Firul pătrun­dea în lemn printr‑un orificiu minuscul şi ieşea între fălcile cârligului.

Tot în cutia de ciocolată se mai afla şi o baterie de 9 volţi PP3, legată de o altă sârmă verde aprins. Într‑o direcţie, firul cel verde lega ambele bucăţi de substanţă bej la baterie; în cealaltă direcţie, sârma ajungea în falca opusă a cârligului. Fălcile cârligului erau ţinute la distanţă de un ciot de creion. Quinn îşi îndoi degetele; ciotul căzu pe jos.

— Fals, spuse Zack fără convingere. Nu‑i adevărat.

Cu mâna dreaptă, Quinn rupse o bucăţică din substanţa ca­feniu deschis, o rotunji şi o aruncă la picioarele lui Zack. Cri­minalul se aplecă, o ridică şi o adul­me­că. Mirosul de marţipan îi umplu nările.

— Semtex, zise el.

— E cehesc, adăugă Quinn. Eu prefer RDX.

Zack se pricepea destul de bine la explozivele gelatinoase ca să ştie că ară­tau şi miroseau la fel ca orice bomboană inofen­sivă de marţipan. Dar asemăna­rea se oprea aici. Dacă omul lui deschidea focul acum, aveau să moară cu toţii. În cutie exista exploziv plastic suficient ca să măture podeaua magaziei, să ri­dice acoperişul în aer şi să împrăştie diamantele până pe malul celălalt al Tamisei.

— Ştiam eu că eşti un nemernic, spuse Zack. Ce vrei?

— Să ridic creionul, să‑l pun la loc, să mă urc în portbaga­jul maşinii şi să mă duci să văd băiatul. Nu m‑a urmărit şi nici n‑o să mă urmărească nimeni. N‑am cum să te recunosc, nici acum, nici altădată. Eşti în destulă siguranţă. Dacă văd că băia­tul e viu, demontez drăcia asta şi‑ţi dau pietrele. Tu le verifici; când eşti satisfăcut, pleci. Eu rămân închis cu puştiul. După 24 de ore, dai un telefon anonim. Curcanii vin şi ne eliberează. E curat, simplu şi tu scapi.

Zack păru nehotărât. Nu acesta era planul lui, dar fusese de­păşit şi o ştia foarte bine. Îşi băgă mâna în buzunarul de la cos­tum şi scoase o cutie neagră şi plată.

— Ţine mâinile sus şi cârligul deschis. Vreau să verific dacă n‑ai emiţătoare.

Se apropie şi trecu detectorul de circuite peste trupul lui Qu­inn, din cap până în picioare. Orice circuit electric activat, de genul celor conţinute în detec­toarele de direcţie sau emiţătoarele în funcţiune, ar fi declanşat un şuierat ascu­ţit al aparatului. Ba­teria din bomba lui Quinn era inactivă. Diplomatul original l‑ar fi declanşat.

— În regulă, zise Zack. Se dădu un metru înapoi. Quinn putea să‑i simtă mirosul de transpiraţie. Eşti curat. Pune înapoi creionul şi urcă‑te în portbagaj.

Quinn se conformă. Văzu ultima geană de lumină înainte ca peste el să se lase capacul portbagajului. Existau deja orificii de aerisire din urmă cu trei săp­tămâni, când fusese transportat Simon Cormack. Era sufocant, dar suportabil şi, cu toată înălţi­mea lui, destul de spaţios, cu condiţia să stea încolăcit ca un em­bri­on ceea ce însemna că era aproape sufocat de mirosul de migdale.

Cu toate că el n‑avea cum să vadă, maşina făcu o întoarcere de 180° şi cel cu arma alergă şi se urcă în spate. Cei trei îşi scoaseră măştile şi partea de sus a treningurilor, rămânând în că­maşă, haină şi cravată. Hainele scoase le aruncară pe bancheta din spate, peste carabina automată Scorpion. După ce termi­nară, maşina ieşi din depozit, cu Zack din nou la volan, şi o porni spre bîrlogul lor.

Le luă o oră şi jumătate ca să ajungă la garajul lipit de casa aflată la 40 de mile de Londra. Zack conduse tot drumul cu vi­teza legală, în timp ce însoţitorii săi stăteau drepţi şi tăcuţi la locurile lor. Pentru aceştia doi era pentru prima oară că ieşeau din casă după trei săptămâni.

După ce uşa garajului se închise, cei trei îşi puseră la loc treningurile şi măştile şi unul dintre ei intră în casă ca să‑l prevină pe cel rămas acolo. Numai după ce terminară toate pregătirile, Zack deschise portbagajul maşinii. Quinn era înţepenit şi începu să clipească des din cauza luminii din garaj. Scosese creionul din cârlig şi îl ţinea între dinţi.

— Bine, bine, îi spuse Zack. Nu‑i nevoie de asta. O să‑ţi arătăm băiatul. Dar cât treci prin casă trebuie să‑ţi pui asta.

Ţinea în mână o glugă. Quinn dădu din cap. Zack i‑o trase peste ochi. Exista pericolul ca ei să încerce să‑l doboare, dar într‑o fracţiune de secundă putea să dea drumul cârligului des­chis. Îl conduseră, cu mâna stângă ridicată sus, prin toată casa, pe un coridor scurt şi apoi jos pe scările dinspre beci. Auzi trei bătăi puternice într‑o uşă, apoi o pauză. Uşa scârţîi şi se des­chise iar el fu împins înăuntru. Rămase acolo singur, auzind cum erau trase zăvoarele de la uşă.

— Poţi să‑ţi scoţi gluga, auzi el glasul lui Zack.

Vorbea prin vizorul de la uşă. Quinn îşi scoase gluga cu mâna dreaptă. Se afla într‑o pivniţă goală: podea de ciment, pereţi de ciment, pe­semne un beci pentru vinuri transformat în alt scop. Pe un pat de fier de lângă peretele opus stătea o siluetă prelungă, cu ume­rii şi capul acoperiţi de o glugă. Se auziră două bătăi în uşă. Ca la comandă, silueta de pe pat îşi scoase gluga.

Simon Cormack rămase cu ochii holbaţi la bărbatul cel înalt de lângă uşă, cu impermeabilul desfăcut pe jumătate, cu un câr­lig de rufe în mâna stângă. Quinn se uita şi el la fiul Preşedinte­lui.

— Salut, Simon. Te simţi bine, băiatule?

Un glas de acasă.

— Cine eşti dumneata? şopti el.

— Păi, negociatorul. Ne‑am făcut griji din cauza ta. Te simţi bine?

— Da... Minunat.

Se auziră trei bătăi în uşă. Tînârul îşi trase gluga peste cap. Uşa se deschi­se. În ea apăru Zack. Mascat. Înarmat.

— Foarte bine, l‑ai văzut. Acuma, diamantele.

— Desigur, zise Quinn. Tu te‑ai ţinut de cuvânt. Mă ţin şi eu.

Puse la loc creionul în cârlig şi îl lăsă să atârne de sârme până la brâu. Îşi dădu jos impermeabilul şi scoase cutia de la piept. Din centrul ei luă pachetul de catifea cu pietre preţioase şi i‑l întinse. Zack le apucă şi le trecu unui om de pe coridorul din spatele lui. Îşi ţinea arma îndreptată spre Quinn.

— O să iau şi bomba, zise el. N‑ai să te mai foloseşti de ea ca să ieşi de aici.

Quinn împături sârmele şi cârligul în spaţiul gol din cutia deschisă, scoase sârmele din substanţa bej. Sârmele nu aveau nici un detonator legat la capete. Quinn rupse o bucată din sub­stanţă şi o gustă.