Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

— Chiar dacă provenim din ţinuturi atât de diferite ale aces­tei uriaşe naţi­uni. Chiar dacă avem origini diferite, avem dru­muri diferite în viaţă, avem speranţe diferite, temeri şi aspiraţii diferite. Un lucru însă îl avem în comun, oriunde am fi, orice am face suntem cu toţii, bărbaţi, femei şi copii, patrioţi ai acestui pământ măreţ...

Afirmaţia era incontestabilă şi mărturie îi stăteau ovaţiile.

— Mai presus de toate avem în comun acest lucru: vrem ca naţiunea noastră să fie puternică... Mai multe ovaţii... şi mândră... Extaz.

Vorbi vreme de o oră. Telejurnalele de seară de pe întreg cu­prinsul Statelor Unite aveau să utilizeze între treizeci de secunde şi un minut, în funcţie de preferinţe. Se aşeză după ce termină de vorbit, iar vântul care adia de‑abia dacă‑i clintea părul alb ca neaua, uscat cu foehnul şi dat cu fixativ, de deasupra chipului bine bronzat de proprietar de cirezi; mişcarea „Cetăţenii pentru o Americă puternică" fusese lansată.

Dedicată, în termeni largi, regenerării mândriei şi onoarei na­ţionale prin intermediul puterii noţiunea că nu degeneraseră niciodată în mod vizibil fusese trecută cu vederea C.A.P. avea să se opună categoric Tratatului Nantucket în totalitatea lui, cerând cu tărie Congresului ca să‑l repudieze.

Duşmanul mândriei şi onoarei prin putere fusese limpede şi incontestabil identificat; era comunismul, adică socialismul, ma­nifestat prin Medicaid, cercuri­le de asistenţă socială şi chiar ma­jorările de impozite. Cărăuşii comunismului, care căutau să amăgească poporul american ca să accepte reducerea înarmări­lor la nivele inferioare, nu erau identificaţi, ci subânţeleşi. Cam­pania avea să se desfăşoare pe toate planurile birouri regio­nale, influenţare pe scară naţională a electoratului şi apariţii pu­blice ale unor patrioţi veritabili care aveau să se pro­nun­ţe îm­potriva tratatului şi a autorului lui omul copleşit de durere de la Casa Albă.

În momentul în care mulţimea era invitată să se delecteze cu fripturile la grătar risipite în jurul parcului, oferite prin genero­zitatea marelui filantrop şi patriot local, Planul Crockett, cea de‑a doua campanie de destabilizare a lui John Cormack în scopul de a‑l aduce în pragul demisiei, era deja lansat.

Quinn petrecu o noapte agitată în beci, împreună cu fiul Preşedintelui. Băiatul se întinsese pe pat, la insistenţele lui Quinn, dar nu putea să adoarmă. Quinn se aşeză pe jos, cu spatele rezemat de zidul tare şi ar fi moţăit dacă nu erau întrebările lui Simon.

— Domnule Quinn.

— Quinn. Doar Quinn.

— L‑ai văzut pe tăticu'? Personal?

— Sigur. El mi‑a spus de tanti Emily... Şi domnul Spot.

— Cum se simţea?

— Bine. Îngrijorat, bineînţeles. Era chiar după răpire.

— Ai văzut‑o şi pe mămica?

— Nu, era cu doctorul de la Casa Albă. Îngrijorată, dar bine şi ea.

— Ei ştiu că eu sunt bine?

— Până acum două zile, da, le‑am spus că eşti în viaţă. În­cearcă să dormi puţin.

— Bine... Când crezi că o să ieşim de aici?

— Depinde. De dimineaţă sper că au şă‑şi ia tălpăşiţa şi s‑o întindă. Dacă au să dea telefon peste 12 ore, poliţia britanică are să ajungă aici la câteva minute. Depinde de Zack.

— Zack? El e şeful?

— Da.

După ora două, tânărul surescitat ajunse să‑şi epuizeze între­bările şi aţipi. Quinn rămase treaz, încordându‑şi auzul ca să identifice sunetele înfundate de la etaj. Se făcuse aproape patru când în uşă răsunară trei bătăi puternice.

Simon se dădu jos din pat şi şopti: "Glugile". Îşi puseră amândoi glugile care îi împiedicau să‑i vadă pe răpitori. După ce‑şi acoperiră ochii, Zack intră în beci urmat de doi dintre oa­menii lui. Avea fiecare câte o pereche de cătuşe. Făcu un semn spre cei doi captivi. Bandiţii îi răsuciră şi le legară mâinile la spate cu cătuşele.

Ceea ce ei n‑aveau de unde să ştie era că examinarea dia­mantelor se termi­nase încă înainte de miezul nopţii, spre de­plina satisfacţie a lui Zack şi a compli­ci­lor săi. Cei patru îşi pe­trecuseră restul nopţii făcând curăţenie lună în toată casa, de sus până jos. Toate suprafeţele care ar fi putut să aibă vreo am­prentă fuseseră şterse; toate urmele la care le dăduse prin cap să se gândească, distru­se. Nu‑şi bătură capul cu demontarea patu­lui de metal din beci sau a lanţului care, timp de trei săptămâni, îl ţinuse legat pe Simon de el. Nu‑i preocupa atâta faptul că, într‑o zi, aveau să vină alţii aici şi să identifice locul drept bârlog al răpitorilor, ci mai degrabă ca aceştia să nu ajungă nicio­dată să‑i descopere pe autorii răpirii.

Lui Simon Cormack i se desfăcu lanţul de la gleznă şi fu dus împreună cu Quinn pe scări şi prin casă, până în garaj. Volvo‑ul îi aştepta. Portbagajul era plin cu lucrurile răpitorilor şi nu mai avea nici un locşor liber. Quinn fu împins pe uşa din spate şi obligat să se întindă pe jos, apoi fu acoperit cu o pătură. Era incomod, dar Quinn se simţea plin de optimism.

Dacă răpitorii ar fi avut de gând să‑i omoare pe amândoi, cel mai potrivit loc ar fi fost beciul. El le propusese să fie lăsaţi acolo, pentru a fi eliberaţi de poliţie după primirea unui telefon din străinătate. Era clar că aşa ceva n‑avea să se întâmple. Pre­supunea, pe bună dreptate, că răpitorii nu voiau să li se desco­pere ascunzătoarea, cel puţin nu deocamdată. Aşa că rămase ghemuit pe jos în maşi­nă, respirând cum putea mai bine prin gluga groasă.

Simţi lăsarea pernelor de deasupra, pe care îl obligaseră să se culce pe Simon Cormack. Acesta fu, la rândul lui, acoperit cu o pătură. Cei doi bandiţi mai mici de statură se urcară tot în spate, stând pe marginea banchetei, în faţa trupului subţire al lui Simon, cu picioarele lăsate pe Quinn. Uriaşul se urcă pe scau­nul din faţă; Zack se aşeză la volan.

La ordinul lui îşi scoaseră toţi patru măştile şi partea de sus a treningurilor şi le azvârliră pe fereastra maşinii în garaj. Zack porni motorul şi apăsă pe butonul care deschidea uşile. Ieşi cu spatele pe alee, închise uşa garajului, se întoarse cu botul spre stradă şi plecă. Nimeni nu observă maşina. Era încă întuneric, mai erau două ore şi jumătate până să se lumineze de ziuă.

Maşina merse continuu vreo două ore. Quinn n‑avea nici o idee unde se aflau sau încotro se îndreptau. În cele din urmă (avea să se stabilească ulterior că trebuie să fi fost, cu aproxi­maţie de câteva minute, în jurul orei şase şi trei­zeci) maşina în­cetini şi se opri. Pe drum nu vorbise nimeni. Stătuseră cu toţii ţepeni pe locurile lor, în costume şi cu cravate, şi păstraseră cea mai deplină tăcere. După oprirea maşinii, Quinn auzi cum se deschideau portierele din spate şi simţi cum cele două perechi de picioare se ridicară de pe el. Cineva îl scoase afară din ma­şină, trăgându‑l de picioare. Simţi umezeala ierbii sub mâinile în­cătuşate şi îşi dădu seama că erau pe marginea unui drum de pe undeva. Se chinui să se ridice în genunchi, apoi în picioare, şi izbuti. Îi auzi pe cei doi oameni intrând la loc în maşină şi trântind uşa în urma ior.

— Zack, strigă el. Ce‑i cu băiatul?

Zack era în drum, lângă portiera de la volan şi se uita la Quinn pe deasupra maşinii.

— La zece mile mai sus pe şosea, pe margine ca şi tine.

Se auzi sunetul motorului puternic şi zgomotul pietrişului de sub roţi. Maşina plecase. Quinn simţi cum răceala dimineţii de noiembrie îi pătrundea trupul prin piepţii şi mânecile cămăşii. De cum dispăru maşina, se apucă de lucru.