Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

— Poate că fac aranjamente pentru efectuarea schimbului între Simon Cor­mack şi diamante, spuse Seymour.

Brown mârâi.

— De cum o să se termine toată treaba, o să pun eu mâna pe deşteptul ăsta.

— Dacă o să se întoarcă împreună cu Simon Cormack, îi atrase atenţia Col­lins, o să ne înghesuim cu toţii să‑i cărăm ba­gajele la aeroport.

Se luă hotărârea ca Somerville şi McCrea să rămână în apar­tament pentru eventualitatea că ar fi dat Quinn telefon. Cele trei posturi telefonice aveau să ră­mâ­nă în funcţiune ca să‑i pri­mească apelul, şi interceptate. Superiorii se întoar­seră la amba­sadă, Seymour pentru a lua legătura cu Scotland Yardul ca să afle amănunte despre ceea ce de‑acum erau două urmăriri în loc de una, ceilalţi ca să aştepte şi să asculte.

Quinn se trezi la şase, se spălă şi se bărbieri cu noile articole de toaletă cumpărate în ziua precedentă în High Street, luă o cină uşoară şi se aventură pe jos cei două sute de metri până la cabina din strada Chiltern la opt fără zece. Cabina era ocupată de o doamnă în vârstă, care însă plecă la opt fără cinci. Quinn rămase înăuntru, cu spatele la stradă, prefăcându‑se că cerce­tează cărţile de telefon până când aparatul începu să sune la două minute după ora opt.

— Quinn?

— Da.

— Poate că nu minţi că le‑ai dat cu tifla, poate că da. Dacă‑i vreo şmecherie, o să plăteşti pentru ea.

— Nu‑i şmecherie. Spune‑mi unde şi când să mă prezint.

— La zece mâine dimineaţă. O să te sun tot la numărul ăsta la nouă, ca să‑ţi spun unde. O să ai exact atâta timp cât să ajungi acolo la zece. Oamenii mei au să ţină locul sub observa­ţie încă din zori. Dacă se arată copoii sau dacă se face vreo mişcare mai iute pe acolo, o s‑o vedem şi ne luăm tălpăşiţa ime­diat. Simon Cormack o să moară cu un telefon mai târziu. Dacă‑ncerci să mă tragi pe sfoară, spune‑le amicilor tăi aşa. Că poate or să pună mâna pe unul sau doi dintre noi, dar o să fie prea târziu pentru băiat.

— Cum vrei, Zack. O să vin singur. Fără şmecherii.

— Fără aparate electronice, fâră detectori de direcţie, fără microfoane. O să te verificăm. Dacă eşti cuplat, băiatul o pă­ţeşte.

— Exact cum ţi‑am spus, fără şmecherii. Doar eu şi diamantele...

— Să fii acolo în cabină la ora nouă.

Se auzi un declic şi bîzîitul de pe fir. Quinn ieşi din cabină şi se întoarse la hotel pe jos. Se uită o vreme la televizor apoi îşi goli valiza şi se ocupă vreme de două ore de lucrurile achizi­ţionate în aceeaşi după‑amiază. Se făcuse de‑acum ora două când ajunse să se declare satisfăcut.

Făcu iar un duş ca să scape de mirosul care‑l trăda, îşi po­trivi deşteptătorul şi apoi se întinse în pat şi rămase cu ochii ţintă în tavan, aproape imobil, reflec­tând. Nu dormea niciodată prea mult înainte de bătălie; tocmai de aceea şi prin­se­se cele trei ore de odihnă de după masă. Aţipi cu puţin înainte de a se lu­mina şi se trezi când începu să sune deşteptătorul la şapte.

Aceeaşi fermecătoare recepţioneră era de serviciu când co­borî la recepţie la opt şi jumătate. Quinn avea ochelarii cu rama groasă de baga şi pălăria de tweed iar impermeabilul îi era în­chis până la gât. Îi povesti că trebuia să meargă la Heathrow să‑şi ia bagajele şi că voia să achite nota şi să plece.

La nouă fără un sfert se îndrepta agale pe strada pe care era cabina telefoni­că. La ora respectivă nu mai exista nici o doamnă în vârstă. Rămase în cabină 15 minute până când, la nouă fix, telefonul începu să sune. Glasul lui Zack era ră­gu­şit de încordare.

— Şoseaua Jamaica, Rotherhithe, spuse el.

Quinn nu cunoştea zona, dar auzise de ea. Docurile vechi, parţial transfor­mate în case noi şi apartamente elegante pentru tinerii care lucrau în City, dar cu porţiuni încă aproape pără­site, cheiuri şi depozite abandonate.

— Continuă.

Zack îi dădu îndrumările. Din şoseaua Jamaica pe o stradă care ducea în jos la Tamisa.

— E un hangar de oţel, fără etaj, deschis la ambele capete. Pe uşă se mai vede scris numele de Babbidge. Plăteşte taxiul la capătul străzii. Vino singur. Intră prin partea de sud. Mergi până în centru şi aşteaptă. Eşti urmărit, nu ne arătăm.

Telefonul amuţi. Quinn ieşi din cabină şi îşi aruncă valiza goală într‑o ladă de gunoi. Se uită după un taxi. Nici urmă la ora asta de vârf de dimineaţă. Prinse unul după zece minute în High Street şi coborî la staţia de metrou din Marble Arch. La ora aceea taxiului i‑ar fi luat o veşnicie ca să străbată străzile întorto­cheate din City şi să ajungă pe celălalt mal al Tamisei la Rotherhithe.

Se urcă în metroul care mergea spre est la Bank, apoi se mută în cel de nord care trecea pe sub Tamisa până la Podul Londrei. Ajunse în şoseaua Jamaica la cincizeci şi cinci de mi­nute după ce Zack închisese telefonul.

Strada pe care i se spusese să coboare era îngustă, murdară şi pustie. Pe o latură, magaziile de ceai părăsite, gata de dărâmare, de pe malul Tamisei. Pe cealaltă, fabrici şi depozite de fier abandonate. Ştia că era urmărit de undeva. Coborî strada păşind drept prin mijlocul ei. Hangarul de fier cu numele Babbidge aproape şters se afla chiar la capăt. Quinn intră înăuntru.

Lung de 65 m, lat de 25 m. Lanţuri ruginite spânzurau din bîrnele acoperi­şu­lui; podeaua era din ciment, plină de resturile aduse de vânt de‑a lungul anilor cât fusese părăsit. Prin uşa pe care intrase el putea să treacă un om, nu însă şi o maşină; cea din partea opusă era destul de largă şi de înaltă pentru un ca­mion. Se îndreptă spre centru şi se opri. Îşi scoase ochelarii falşi şi pălăria de tweed şi şi le îndesă în buzunare. Nu mai avea ne­voie de ele. Avea ori să iasă de aici cu un târg în privinţa lui Simon Cormack, ori să necesite o escortă a poliţiei.

Aşteptă o oră aproape imobil. La 11.00, în celălalt capăt al hambarului apă­ru imensul Volvo, care înaintă încet şi se opri cu motorul mergând la doisprezece metri de el. În faţă erau doi oameni mascaţi în aşa fel încât nu li se puteau vedea decât ochii prin deschizături.

Simţi mai degrabă decât auzi zgomotul uşor al tenişilor care lunecau pe ci­men­tul din spatele lui şi aruncă o privire indife­rentă peste umăr. Era un al trei­lea bărbat, în trening negru fără însemne, cu o mască de schi care‑i acoperea capul. Era încor­dat, bine înfipt pe picioare, cu carabina automată ţinută lejer la umăr dar gata să o folosească în orice clipă, la caz de nevoie.

Portiera din dreapta maşinii se deschise şi din ea coborî un bărbat. Statură potrivită, talie potrivită.

— Quinn? strigă el.

Glasul lui Zack, inconfundabil.

— Ai diamantele?

— Chiar aici.

— Dă‑mi‑le.

— Ai băiatul, Zack?

— Nu fă pe prostul. Să‑l dau pentru un sac de pietricele de sticlă? Cercetăm pietrele mai întâi. Ia timp. O bucată de sticlă, o bucată de imitaţie ai încurca­t‑o. Dacă‑s bune, primeşti băia­tul.

— Exact cum mi‑am imaginat. Nu merge.

— Nu te juca cu mine, Quinn.

— Nici nu mă gândesc, Zack. Dar trebuie să văd băiatul. Tu s‑ar putea să primeşti nişte bucăţi de sticle nu‑i aşa, dar vrei să fii sigur. Eu s‑ar putea să primesc un cadavru.

— Nu‑i adevărat.

— Trebuie să fiu sigur. De aceea trebuie să merg cu tine.

Zack se uită la Quinn din spatele măştii, nevenindu‑i să creadă. Începu să rîdă cu poftă.