Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Magazinul de fructe şi delicatese de pe cealaltă parte a stră­zii, al cărui nu­măr Quinn îl obţinuse din cartea de telefon a Londrei aflată pe bufetul din salon, se numea Bradshaw, după numele celui care îl deschisese, dar aparţinea acum unui indian cu numele de domnul Patel. Quinn îl urmărise de peste drum cum îşi aranja taraba cu fructele expuse afară sau dispărea înăuntru ca să servească pe câte un client.

Quinn ajunse pe trotuarul opus la treizeci şi trei de secunde după termina­rea convorbirii cu Zack. Ocoli doi trecători şi nă­văli pe uşa magazinului ca un uragan. Telefonul era pe tarabă, lângă registru; în spatele ei se afla domnul Patel.

— Puştii ăia îţi fură portocalele, îl anunţă Quinn fără nici un preambul.

În clipa aceea sună telefonul. Nehotărât între tele­fonul care suna şi portocalele furate, domnul Patel reacţionă ca un bun Gujarati şi ieşi repede afară. Quinn ridică receptorul.

Centrala Kensington reacţionase rapid şi la anchetă avea să se dovedească faptul că făcuse tot ce‑i stătuse în putinţă. Dar se pierduseră câteva secunde pur şi simplu din cauza surprizei; apoi se ivise o problemă tehnică. La ei era prins telefonul direct din apartament. De câte ori se făcea un apel la numărul respec­tiv, centrala lor electronică putea să facă verificări pe fir pentru a‑i stabili prove­ni­enţa. Numărul era apoi depistat de computer ca fiind cutare sau cutare cabină din cutare sau cutare loc. Între şase şi zece secunde.

Aveau deja reperat numărul pe care îl folosise Zack prima oară dar, când acesta schimbă cabinele, chiar dacă erau alături în Dunstable, îl pierdură. Mai rău, suna acum la un alt număr din Londra pe care ei nu‑l aveau sub urmărire. Singurul noroc era că numărul pe care i‑l dictase Quinn la telefon lui Zack era tot în centrala Kensington. Cu toate acestea, dispozitivele de ur­mărire trebuiau să pornească de la zero, mecanismul lor de de­pistare a apelurilor cercetând cu frenezie printre cele douăzeci de mii de posturi ale centralei. Intrară pe firul domnului Patel la cincizeci şi opt de secunde după ce Quinn dictase numărul, apoi îl prinseră şi pe celălalt din Dunstable.

— Scrie numărul ăsta, Zack, intrase Quinn direct în subiect.

— Ce dracu' se întâmplă? mârîi Zack.

— Nouă‑trei‑cinci; trei‑doi‑unu‑cinci, continuă Quinn im­placabil.

Se făcu o pauză în vreme ce Zack îşi nota numărul.

— Acuma o să facem totul între noi, Zack. I‑am lăsat baltă pe toţi. Numai tu şi cu mine; diamantele în schimbul băiatului. Fără şmecherii îţi dau cuvântul meu. Sună‑mă la numărul ăsta peste 60 de minute şi peste 90, dacă nu răspund prima dată. Nu e urmărit.

Închise telefonul. La centrală, cei ce ascultau auziră cuvin­tele: „...minute, şi peste 90, dacă nu răspund prima dată: Nu e urmărit."

— Nemernicul i‑a dat alt număr, le spuse tehnicianul de la Kensington celor doi ofiţeri ai Metropolitanei care se aflau lângă el. Unul dintre ei era deja la telefon cu Yardul.

Quinn ieşi din magazin la timp ca să‑l vadă pe McCrea încercând să iasă prin uşa înţepenită de pe cealaltă parte a străzii. Sam era în spatele lui, făcând semne cu mâna şi gesticulând. Apăru şi portarul, scărpinându‑se prin părul rărit. Două maşini treceau pe stradă pe partea opusă; pe partea lui Quinn se apro­pia un motociclist. Quinn coborî pe carosabil, drept în calea lui, cu braţele ridicate, cu diplomatul legănându‑se în mâna dreaptă. Motociclistul frână, derapă, alunecă şi se opri.

— Ia zii, ce naiba...

Quinn îi zâmbi dezarmant în timp ce ocolea ghidonul. Lovi­tura scurtă la rinichi isprăvi toată treaba. În timp ce tânărul cu cască de protecţie se prăbuşea, Quinn îl aruncă de pe motoci­cletă, o încălecă, răsuci cheia şi porni motorul. Plecă în josul străzii tocmai când mâna ridicată a lui McCrea îi trecea la 15 cm de haină.

McCrea rămase în stradă abătut. Sam i se alătură. Se uitară unul la celălalt, apoi fugiră înapoi în clădire. Cel mai rapid mij­loc de comunicare cu Grosvenor Square era tot la etajul trei.

— Exact, asta‑i, zise Brown după ce‑i ascultase timp de cinci minute pe cei doi, McCrea şi Somerville, care‑i telefonau din Kensington. Să‑l găsim pe nemer­nic, asta‑i.

Se auzi soneria unui alt telefon. Era Nigel Cramer de la Scotland Yard.

— Negociatorul vostru a şters‑o, spuse el sec. Puteţi să‑mi spuneţi şi mie cum? Am încercat la apartament numărul obişnuit e ocupat.

Brown îi dădu explicaţiile în treizeci de secunde. Cramer bombăni. Mai era însă jignit de afacerea de la ferma Pajiştea verde, avea să rămână întotdeauna, dar evenimentele de acum îl făcuseră să treacă peste dorinţa de a‑i vedea daţi deoparte pe Brown şi echipa de la FBI.

— Oamenii voştri au luat numărul motocicletei? întrebă el. Pot să o pun sub urmărire generală.

— Mai mult, îl anunţă Brown cu satisfacţie. Valiza diplo­mat pe care o duce cu el. Conţine un detector de direcţie.

— Conţine ce?

— Încorporat, nedetectabil, o bijuterie, spuse Brown. L‑am prevăzut din Statele Unite, am schimbat diplomatul pe care îl dăduse Pentagonul chiar azi‑noapte, înainte de decolare.

— Înţeleg, zise Cramer gânditor. Şi dispozitivul de recepţie?

— Chiar aici, îi răspunse Brown. A venit cu cursa comer­cială din zori. Unul din băieţii mei s‑a dus la Heathrow să‑l ri­dice. Rază de două mile, aşa că trebuie să ne punem în mişcare. Vreau să spun chiar acum.

— De data aceasta, domnule Brown, vrei, te rog, să ţii legă­tura cu brigăzile motorizate ale Met‑ului? Nu dumneata faci arestările în City. Eu le fac. Maşina dumitale are radio?

— Sigur.

— Stai pe o bandă deschisă, te rog. O să îţi transmitem şi o să luăm legătura cu dumneata dacă ne spui unde eşti.

— Nici o problemă. Aveţi cuvântul meu.

Limuzina ambasadei ieşea în trombă de la Grosvenor Square după 60 de secunde. La volanul ei era Chuck Moxon; cole­gul de lângă el opera aparatul de recepţie D/D, o cutiuţă ca un televizor în miniatură, doar că pe ecran în locul imaginii era un unic punct strălucitor. Când antena legată acum de marginea de metal de deasupra portierei din dreapta avea să prindă sunetul emis de transmi­ţă­torul D/D din diplomatul lui Quinn, o linie avea să ţâşnească rapid din punc­tul luminos către perimetrul ecranului. Şoferul maşinii trebuia să o manevreze în aşa fel încât linia de pe ecran să fie îndreptată chiar înspre botul maşinii. Astfel avea să urmărească detectorul de direcţie. Dispozitivul din valiza diplomat avea să fie activat, prin control de la dis­tanţă, din interiorul limuzinei.

Trecură repede prin Park Lane, prin Knightsbridge şi intrară în Kensington.

— Activaţi, spuse Brown.

Operatorul ridică butonul. Ecra­nul nu răspunse.

— Continuaţi să activaţi la fiecare treizeci de secunde până îl prindem, ordonă Brown. Chuck, începe să te învârţi prin Ken­sington.

Moxon o luă pe şoseaua Cromwell, apoi se îndreptă spre sud pe şoseaua Gloucester către şoseaua Brompton. Antena sta­bili legătura.

— E‑n spatele nostru, se‑ndreaptă spre nord, anunţă colegul lui Moxon. Distanţa, cam o milă şi un sfert.

Peste treizeci de secunde, Moxon traversa din nou şoseaua Cromwell, luând‑o pe şoseaua Expoziţiei spre nord, către Hyde Park.

— Drept înainte, spre nord, spuse operatorul.

— Spune‑le băieţilor în albastru că l‑am prins, îi ordonă Brown.

Moxon informă ambasada prin radio şi pe la jumătatea şoselei Edgware un Rover al poliţiei metropolitane li se alătură în spate.