Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

La ieşirea din bancă, Andy Laing era într‑o stare aproape de şoc. Prea puţini oameni ajung să treacă prin experienţa de a‑şi vedea întreaga carieră, pe care s‑au trudit să şi‑o clădească de‑a lungul unor ani de eforturi, sfărâmată în cio­buri mici şi irepara­bile la picioarele lor. Prima reacţie este imposibilitatea de a în­ţelege; a doua nehotărâre.

Laing rătăci fără ţintă prin străzile înguste şi curţile dosnice care se ascund în spatele zgomotosului trafic al cartierului City din Londra, cea mai veche milă pătrată din capitală şi centrul bancar şi comercial al ţării. Trecu pe lângă zidurile mănăstirilor care răsunaseră cândva de incantaţiile Fraţilor Cenuşii, Fraţilor Albi şi Fraţilor Negri, pe lângă sălile breslelor unde se adunau negustorii ca să discu­te afacerile lumii în vreme ce Henric al VlII‑lea îşi executa nevestele puţin mai jos, la Turn, pe lângă bi­sericuţele delicate concepute de Wren după Marele Incen­diu din 1666.

Oamenii care se îndreptau zoriţi pe lângă el, printre care un număr tot mai mare de femei tinere şi atrăgătoare, se gândeau la preţul mărfurilor, dacă era cazul să cumpere pe termen lung sau scurt sau dacă mişcările insesizabile de pe pieţele financiare ar fi putut să se transforme într‑un curent ori nu erau decât ceva tre­cător. Se foloseau de computere în loc de pixuri, dar rezultatul activităţii lor era acelaşi care fusese de veacuri: comerţul, achizi­ţionarea şi vânzarea unor obiecte pe care le fabricau alţi oa meni. Era o lume care cucerise imaginaţia lui Andy Laing în urmă cu zece ani, când ieşise de pe băncile şcolii, şi în lume; în aceasta el n‑avea să mai pătrundă niciodată.

Prânzi uşor la un băruleţ cu sandvişuri de pe o stradă numită Fraţii în Cârje, pe care cândva săltau călugări cu un picior legat la spate, izvor de dureri întru şi mai deplina glorie a Dom­nului, şi se hotărî ce avea de făcut.

Îşi termină cafeaua şi se urcă în metrou ca să se întoarcă în apartamen­tul‑birou din strada Bedford, Chelsea unde, prevăză­tor, îşi păstrase fotocopii ale dovezilor aduse de la Jiddah. Când omul nu mai are nimic de pierdut poate să devină foarte pericu­los. Laing se hotărâse să aştearnă totul pe hârtie, de la un cap la altul, să anexeze copii ale formularelor lui, care ştia că sunt au­tentice, şi să le trimită fiecărui membru al consiliului de direcţie din New York. Componen­ţa acestui consiliu era de notorietate publică; adresele lor de la serviciu erau publicate de ediţia ame­ricană a Who's Who‑ ului .

Nu vedea de ce să sufere în tăcere. Să‑şi mai facă griji şi Steve Pyle, aşa ca o schimbare, se gândi el. Şi îi trimise o scri­soare personală directorului din Riad, prin care îi aducea la cu­noştinţă tot ce avea de gând să facă.

Zack sună în sfârşit la ora 13.20, ora de aglomeraţie maximă din timpul prânzului, în vreme ce Laing îşi termina cafeaua şi Irving Moss se delecta cu un recent film despre maltratarea co­piilor, proaspăt primit de la Amsterdam. Zack era într‑una din cele patru cabine publice ale oficiului poştal din Dunstable ca de obicei, la nord de Londra.

Quinn se îmbrăcase şi se pregătise încă de la răsăritul soare­lui care chiar se vedea în ziua aceea, strălucind pe un cer azu­riu, cu o undă de răcoare în aer. Dacă o simţea nu le trecuse prin cap să‑l întrebe nici lui McCrea, nici lui Sam, dar îşi pu­sese o pereche de jeanşi, puloverul cel nou de caşmir peste că­maşă şi o jachetă de piele cu fermoar.

— Quinn, e ultimul telefon...

— Zack, bătrâne, mă uit acum la o fructieră, o fructieră mare, şi ştii ce văd? E plină ochi cu diamante care lucesc şi fac ape de parcă sunt vii. Hai să înche­iem târgul, Zack, să‑l în­cheiem acum.

Imaginea mentală pe care o desenase îl făcu pe Zack să se oprească.

— Bine, consimţi glasul de la telefon. Uite care sunt instruc­ţiunile...

— Nu, Zack. Facem aşa cum vreau eu, dacă nu, n‑are decât să sară în aer tot Regatul...

În centrala Kensington, în strada Cork şi în Grosvenor Square ascultătorii rămaseră toţi cu gura căscată. Quinn ori ştia el ce face, ori avea să‑l determine pe răpitor să închidă telefonul. Glasul lui Quinn continuă fără nici o pauză.

— Oi fi eu nemernic, Zack, dar sunt singurul nemernic din toată bulibăşeala asta în care poţi să ai încredere şi o să trebu­iască să ai. Ai un creion?

— Da. Ascultă‑mă acum, Quinn.

— Tu să mă asculţi, amice. Vreau să te muţi într‑o altă ca­bină şi să mă suni peste patruzeci de secunde la numărul ăsta. Trei‑şapte‑zero; unu‑doi‑zero‑patru. Acum DU‑TE!

Ultimul cuvânt era un răcnet. Sam Somerville şi Duncan McCrea aveau să relateze mai târziu la anchetă că rămăseseră la fel de împietriţi ca şi cei care ascultau pe fir. Quinn aruncă tele­fonul, înşfăcă diplomatul diamantele erau tot acolo, nu în fructieră şi ieşi în goană pe uşa salonului. Se întoarse din uşă şi le strigă: „Staţi aici!".

Surprinderea, strigătul, autoritatea din glas îi făcuseră să rămână înlemniţi pe scaune vreme de cinci secunde vitale. Când ajungeau la uşa apartamentului, auziră cum se răsucea cheia în broască. Se pare că fusese instalată acolo înainte de zori.

Quinn evită ascensorul şi o porni pe scări cam în clipa în care McCrea scotea primul răcnet, urmat de o izbitură puter­nică în încuietoare. Printre cei care ascultau era deja un haos incipient care în scurtă vreme avea să ajungă un adevărat Babei.

— Ce dracului face? se întrebau unul pe celălalt în şoaptă poliţiştii de la centrala Kensington, ridicând cu toţii din umeri.

Quinn coborî în goană cele trei etaje până la parter. Ancheta avea să stabilească faptul că americanul de la postul de ascul­tare de la subsol nu se mişcase pentru că nu intra în atribuţiile lui să se mişte. El trebuia doar să înregistreze glasurile din apar­tamentul de deasupra sa, să le codifice şi să le transmită prin radio pentru a fi decodate şi digerate de ascultătorii aflaţi în subsolul din Grosvenor Square. Aşa că rămăsese la locul lui.

Quinn traversă holul la 15 secunde după de trântise telefo­nul. Portarul britanic îşi ridică privirea din cabină, dădu din cap şi se întoarse la ziarul Daily Mirror. Quinn împinse uşa de la intrare, care se deschidea în afară, o închise după el, puse sub ea o pană de lemn pe care o cioplise în intimitatea toaletei şi o lovi puternic cu piciorul. Apoi traversă strada în fugă, ferindu‑se de maşinile care treceau.

— Cum adică, a plecat? strigă Kevin Brown în postul de as­cultare din Gros­venor Square. Stătuse acolo aşteptând, cu toţi ceilalţi, britanici şi americani deopotrivă, ultimul, poate chiar fi­nal, telefon al lui Zack. La început sunetele din Kensington erau doar confuze; auziseră cum se închisese telefonul, cum Quinn striga către cineva „Staţi acolo", apoi o serie de pocnete, ţipete confuze ale lui McCrea şi Somerville, după aceea o serie de lovituri regulate de parcă cineva izbea într‑o uşă.

Sam Somerville se întorsese în cameră şi strigase către mi­crofoane: „A ple­cat! Quinn a plecat!". Întrebarea lui Brown pu­tea fi auzită de postul de ascultare dar nu şi de Somerville. În­nebunit, Brown se năpusti spre telefonul care avea să‑i facă le­gătura cu agentul special din Kensington.

— Agent Somerville, răcni el când o auzi la celălalt capăt al firului, du‑te după el.

În acest moment, cea de‑a cincea lovitură a lui McCrea sparse încuietoarea de la uşa apartamentului. Acesta o porni în goană pe scări, urmat de Sam. Amân­doi erau în papuci de casă.