Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

— Terminat, îi răspunse Quinn. Vreo veste despre sursa emisiunii?

— Nu încă, spuse Cramer. Subredactora care a răspuns la telefon e încă la poliţia din Holborn. Jură că era un glas ameri­can, dar ce ştie ea? Jură că omul şi l‑a făcut să sune convingă­tor de oficial, ştia cum să vorbească. Vrei o transcriere a emi­siunii?

— Cam târziu acum, spuse Quinn.

— Ce‑ai de gând să faci? îl întrebă Cramer.

— Să mă rog puţin. O să mă gândesc la ceva.

— Noroc. Trebuie să mă duc la Whitehall acum. Păstrăm legătura.

Urmă ambasada. Seymour. Felicitări pentru felul în care se descurcase Quinn... Dacă putea face ceva... Asta‑i nenorocirea, se gândi Quinn. Cineva face al dracului de prea mult. Dar nu i‑o spuse cu voce tare.

Era la jumătatea cafelei când îşi ridică picioarele de pe cana­pea şi dădu telefon la ambasadă. I se răspunse imediat de la subsol. Tot Seymour.

— Vreau un telefon pe un fir sigur cu vicepreşedintele Odell, spuse Quinn, şi îl vreau acum.

— Ăă, uite, Quinn, Washingtonul tocmai este alertat despre ce s‑a întâmplat aici. Au să primească benzile imediat. Mă gândesc că ar trebui să‑i lăsăm să audă ce s‑a întâmplat şi să dis­cute...

— Ori vorbesc cu Michael Odell în zece minute, ori îl sun pe linia obişnuită, spuse Quinn, alegându‑şi cu grijă cuvintele.

Seymour reflectă. Linia obişnuită era nesigură. ASN avea să prindă convor­birea cu sateliţii lor; CGSM britanic avea să afle şi el. Şi ruşii...

— O să iau legătura şi o să‑i cer să accepte telefonul tău, zise Seymour.

Peste zece minute Michael Odell era la telefon. Era ora 6.15 dimineaţa la Washington; se afla încă la locuinţa lui de la Ob­servatorul Marinei. Dar fusese trezit cu o jumătate de oră în urmă.

— Domnule vicepreşedinte, îi spuse Quinn cu glas egal, aveţi o oglindă la îndemână?

Urmă o pauză uluită.

— Da, cred că da.

— Dacă vă uitaţi în ea, puteţi să vă vedeţi nasul de pe chip, nu?

— Ia ascultă, ce‑i asta? Da, bine, pot să‑mi văd nasul.

— Tot aşa de sigur cum îl vedeţi, Simon Cormack o să fie omorât în douăzeci şi patru de ore...

Lăsă vorbele să pătrundă în mintea omului şocat care stătea pe marginea patului său din Washington.

— ...dacă nu...

— Foarte bine, Quinn, spune ce ai de spus.

— Dacă nu primesc pachetul cu diamante, în valoare co­mercială de două milioane, în mâinile mele, aici, până la răsări­tul soarelui la Londra, mâine. Apelul acesta a fost înregistrat ca document. Bună ziua, domnule vicepreşedinte.

Închise telefonul. La celălalt capăt, timp de câteva minute, vicepreşedintele Statelor Unite ale Americii folosi un limbaj care l‑ar fi făcut să‑şi piardă voturile majorităţii morale, dacă aceşti buni cetăţeni ar fi avut ocazia să îl audă. După ce se ră­cori, chemă centrala.

— Fă‑mi legătura cu Morton Stannard, spuse el. Acasă, oriunde o fi. Dar fă‑mi legătura.

Andy Laing fu surprins că era chemat înapoi la bancă atât de repede. Între­ve­derea fusese fixată pentru ora unsprezece di­mineaţa, dar el ajunse cu zece minute mai devreme. Fu poftit însă nu în biroul revizorului intern, ci în cel al directorului ge­neral. Revizorul era alături de director. Funcţionarul superior îi făcu semn lui Laing să se aşeze în faţa biroului, fără să‑i adre­seze nici un cuvânt. Se ridică, se duse la fereastră, se uită o vreme peste turnurile din City, se întoarse şi începu să vor­bească. Glasul îi era grav şi glacial.

— Ieri, domnule Laing, ai venit să‑l vezi pe colegul meu aici de faţă, după ce ai plecat din Arabia Saudită prin ce mijloace ai avut la dispoziţie, şi ai făcut unele acuzaţii grave cu privire la integritatea domnului Steve Pyle.

Laing era îngrijorat. Domnul Laing? Unde era Andy? îşi spuneau întotdea­una pe numele mic la bancă, făcea parte din atmosfera familială asupra căreia insistau cei din New York.

— Şi am adus un teanc de formulare scoase din computer cu care să‑mi susţin descoperirea, spuse el precaut, dar simţea că i se stringe stomacul. Ceva nu era în regulă. Directorul gene­ral făcu un semn de respingere cu mâna la menţiunea dovezilor de către Laing.

— Ieri am primit şi o scrisoare amănunţită de la Steve Pyle. Astăzi am avut o îndelungată conversaţie telefonică. Pentru mine este cât se poate de limpede, ca şi pentru revizorul intern de aici de faţă, că eşti un ticălos, Laing, şi un delapi­dator.

Lui Laing nu‑i venea să‑şi creadă urechilor. Aruncă o privire cerând sprijin de la contabil. Omul se uita în tavan.

— Mi s‑a povestit tărăşenia, continuă directorul. Toată tă­răşenia. Toată tărăşenia adevărată.

În caz că Laing nu avea idee despre ce era vorba, îi povesti tânărului ceea ce ştia de‑acum cu certitudine că era adevărat. Laing delapidase bani din contul unui client, Ministerul Lucră­rilor Publice. Nu o sumă mare în termeni saudiţi, dar destul; 1% din fiecare factură plătită de minister contractorilor. Dom­nul Amin, din nefericire, nu observase cifrele; dar domnul Al‑Haroun văzuse cifrele eronate şi îl alertase pe domnul Pyle.

Directorul general din Riad, într‑un exces de devotament, încercase să apere cariera lui Laing, insistând doar ca suma sus­trasă să fie pusă înapoi, până la ultimul rial, în contul ministe­rului, ceea ce se şi făcuse.

Răspunsul lui Laing la acest gest de extraordinară solidari­tate din partea unui coleg, în furia sa nemăsurată de a fi pierdut banii, fusese de a‑şi petrece o noapte întreagă în sucursala Jiddah ca să falsifice registrele pentru a „dovedi" că o sumă mult mai mare fusese delapidată chiar cu colaborarea lui Steve Pyle în persoană.

— Dar banda pe care am adus‑o cu mine, protestă Laing.

— Falsuri, bineînţeles. Avem înregistrările reale aici. Azi di­mineaţă am dat ordin computerului nostru central să intre în computerul din Riad şi să verifice. Înregistrările adevărate sunt acum aici, pe biroul meu. Ele arată limpede ce s‑a întâmplat. Cei 1% pe care i‑ai furat au fost puşi la loc. Nu lipseşte nici un alt ban. Reputaţia băncii în Arabia Saudită a fost salvată, mul­ţumim lui Dumnezeu sau, mai degrabă, să‑i mulţumim lui Steve Pyle.

— Dar nu‑i adevărat, protestă Laing prea ascuţit. Delapida­rea pe care Pyle o comitea împreună cu asociatul lui necunoscut era de zece la sută din plăţile ministerului.

Directorul general se uită împietrit la Laing şi apoi la dove­zile proaspăt sosi­te de la Riad.

— Al, întrebă el, vezi vreo înregistrare că s‑au luat zece la sută?

Contabilul negă clătinând din cap.

— Ar fi absurd, în orice caz, zise el. La sumele uriaşe mânuite, 1% mai poate fi ascuns într‑un minister mare de pe acolo. Dar 10% niciodată. Revizia anuală din aprilie ar fi descoperit potlogăria. Şi atunci unde ai fi fost? Într‑o împuţită de celulă saudită, pe vecie. Putem presupune, nu‑i aşa, că guvernul saudit va mai fi acolo şi la primăvară, nu crezi?

Directorul general surâse glacial. Era cât se poate de evident.

— Ba da. Mă tem, zise în încheiere revizorul, că e un caz încheiat. Domnul Pyle nu ne‑a făcut numai nouă o mare fa­voare, ţi‑a făcut şi dumitale una, dom­nu­le Laing. Te‑a salvat de la o lungă condamnare la închisoare.

— Ceea ce cred că probabil şi meriţi, spuse directorul. În orice caz, noi n‑avem cum să facem aşa ceva. Şi nu ne place scandalul. Noi furnizăm personal multor bănci din lumea a treia şi n‑avem nevoie de nici un scandal. Dar dum­nea­ta, dom­nule Laing, nu mai faci parte din personalul băncii. Scrisoarea de demitere e în faţa dumitale. Bineînţeles că n‑o să primeşti nici un ban de preaviz şi nici vorbă de referinţe. Acuma te rog să pleci.