Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Laing ştia că era o sentinţă: n‑avea să mai lucreze niciodată la nici o bancă din lume. După şaizeci de secunde se găsea pe trotuarul din strada Lombard.

La Washington, Morton Stannard ascultase delirul lui Zack înregistrat pe banda care se derula pe masa de conferinţe din Sala operativă.

Ştirile despre iminentul schimb de la Londra, reale sau nu, galvanizaseră presa din Washington, a cărei frenezie renăscuse. Încă dinainte de ivirea zorilor, Casa Albă fusese inundată de te­lefoane care cereau amănunte, iar purtătorul de cuvânt era din nou la capătul puterilor.

La terminarea benzii, cei opt membri prezenţi rămaseră muţi de indignare.

— Diamantele, se răsti Odell. Faci promisiuni după promi­siuni. Unde dracu' sunt?

— Sunt gata, îi răspunse prompt Stannard. Îmi cer scuze pentru optimismul meu exagerat de la început. Nu mă pricep deloc la chestii de genul ăsta cre­deam că durează mai puţin ca să faci rost de un astfel de lot. Dar sunt gata aproape do­uăzeci şi cinci de mii de pietre amestecate, toate autentice, şi evaluate la două milioane de dolari puţin peste.

— Unde sunt? întrebă Hubert Reed.

— În seiful şefului de birou al Pentagonului din New York, biroul care se ocupă cu achiziţionarea de sisteme de pe Coasta de Est. Din motive evidente este un seif foarte sigur.

— Şi cum facem cu transportul lor la Londra? întrebă Brad Johnson. Eu propun să ne folosim de una din bazele noastre aeriene din Anglia. N‑avem nevoie de probleme cu presa la Heathrow sau cine ştie ce alte chestii de soiul ăsta.

— Eu am întâlnire cu un expert superior de la aviaţia mili­tară peste o oră, spuse Stannard. El o să ne sfătuiască asupra celei mai bune modalităţi de a face să ajungă pachetul acolo.

— O să ne trebuiască o maşină a Companiei care să le ia de la aeroport şi să le ducă la Quinn în apartament, spuse Odell. Lee, ocupă‑te tu de asta. La urma urmelor, apartamentul e al tău.

— Nici o problemă, îl asigură Lee Alexander de la CIA. O să‑l pun pe Lou Collins să le ia chiar el de la baza aeriană, imediat după aterizare.

— Până mâine în zori, ora Londrei, spuse vicepreşedintele. La Londra, în Kensington, până în zori. Ştim ceva despre amă­nuntele schimbului?

— Nu, îi răspunse directorul FBI‑ului. Fără îndoială că Quinn o să pună la punct toate amănuntele, în colaborare cu oamenii noştri.

Aviaţia militară a SUA propuse ca pentru traversarea Atlan­ticului să se folosească un avion de vânătoare cu un singur loc, un F‑l5 Eagle (Vultur).

— E numai bun dacă îl dotăm cu pachete FAST, îi spusese generalul de aviaţie lui Stannard la Pentagon. Trebuie să pre­dăm pachetul la baza gărzii naţionale a forţelor aeriene de la Trenton, New Jersey, cel târziu până la ora 14.00.

Pilotul ales pentru misiune era un locotenent‑colonel experi­mentat, cu mai bine de şapte mii de ore de zbor pe F‑l5 la acti­vul său. Până la sfârşitul dimineţii, Eagle de la Trenton a fost ve­rificat şi alimentat ca niciodată în tot timpul existen­ţei sale, iar pachetele FAST au fost introduse în compartimentele de admisie a aerului de la babord şi tribord. Aceste pachete, în ciuda numelui, nu făceau să crească viteza avionului Eagle; acronimul vine de la „combustibil şi senzor tactic" şi sunt de fapt compar­timente pentru combustibil suplimentar în cazul zboruri­lor la mare distanţă.

În mod normal, Eagle duce 10.500 kg de combustibil, ceea ce îi oferă o independenţă de zbor de 2.878 de mile; cele 2.000 kg de combustibil suplimentar din fiecare pachet FAST o ridică la 3.450 mile.

În sala de navigaţie, colonelul Bowers îşi studie planul de zbor în timp ce îşi mânca sandvişul de prânz. De la Trenton la baza AMSUA de la Upper Heyford din apropierea oraşului Ox­ford erau 3.063 mile. Meteorologii îi comunicaseră puterea vântului la altitudinea aleasă de 15.000 de metri şi calculă că avea să ajungă în 5,4 ore, zburând la Mach 0,95, şi să‑i mai şi rămână 2.000 kg de combustibil în plus.

La ora 14.00 un uriaş tanc aerian KC‑l35 decola de la baza militară Andrews de lângă Washington, îndreptându‑se spre un rendez‑vous aerian cu Eagle la 13.500 m deasupra ţărmului ră­săritean.

La Ţrenton există o ultimă întârziere. La ora 15.00 colonelul Bowers era în costum de zbor şi gata de plecare când, la intra­rea principală, apăru limuzina lungă şi neagră a biroului din New York al Pentagonului. Un funcţionar civil, însoţit de un general de aviaţie, îi înmână o servietă diplomat plată şi o bu­cată de hârtie pe care era notat numărul combinaţiei cu care avea să fie deschisă.

Nici nu apucase bine să facă acest lucru, că în bază intră o altă limuzină, fără nici un fel de inscripţie. Pe pistă avu loc o conferinţă agitată între cele două grupuri de oficialităţi. Până la urmă, valiza diplomat şi bucata de hârtie fură recuperate de la colonelul Bowers şi duse pe bancheta din spate a uneia dintre maşini.

Valiza diplomat a fost deschisă şi conţinutul ei, un pachet plat de catifea neagră, de 25 cm pe 25 cm, gros de 7,5 cm, a fost transferat într‑o valiză diplo­mat nouă, care îi fu înmânată colonelului impacientat.

Avioanele de vânătoare de intercepţie nu au obiceiul de a face transport de mărfuri, dar sub scaunul pilotului fusese ame­najat un spaţiu de depozitare şi valiza fu instalată în el. Colone­lul decolă la ora 15.31.

Se înălţă rapid Ia 13.500 m, se întâlni cu tancul de alimen­tare şi îşi umplu la maximum compartimentele de combustibil pentru a‑şi începe cursa spre Anglia cu încărcătura completă. După alimentare, se înălţă, la 15.000 m, îşi îndreptă acul buso­lei spre Upper Heyford şi mări puterea la Mach 0,95, cu puţin sub zona de tremur care marchează bariera sunetului. Prinse vântul din coadă dinspre vest pe care îl aştepta deasupra Nantucketului.

În timp ce pe pista de la Trenton conferinţa era în plină des­făşurare, un avion cu reacţie al unei curse regulate decola de la Kennedy spre Heathrow, Londra. În compartimentul rezervat oamenilor de afaceri se afla un tânăr înalt şi cu trăsături bine conturate care se urcase venind de la Houston cu un alt avion. Lucra la o însemnată corporaţie petrolieră din acel oraş, pe nume Pan‑Global, şi se simţea mândru că‑i fusese încredinţată o misiune atât de discretă chiar de către patronul său, proprietarul firmei, în persoană.

Nu că ar fi avut cea mai vagă idee despre conţinutul plicului pe care îl ducea în buzunarul de la piept al hainei, haină pe care refuzase să i‑o dea stewardesei. Şi nici nu îl interesa. Ştia doar că trebuia să conţină documente de mare valoare pentru firmă, având în vedere că nu putuseră fi trimise prin poştă sau fax şi nici prin curierul poştal comercial.

Instrucţiunile erau cât se poate de limpezi: le repetase de mai multe ori. Trebuia să se ducă la o adresă anume, într‑o zi anume, a doua zi, la o oră anume. Nu trebuia să sune, doar să pună scrisoarea prin deschizătura pentru scrisori, apoi să se în­toarcă la aeroportul Heathrow şi la Houston. Obositor, dar simplu. La servirea cocktailurilor dinaintea mesei, nu se atinse de alcool şi rămase cu privirea pe fereastră.

Când zbori dinspre apus spre răsărit într‑o zi de iarnă, dai foarte curând de întuneric. După numai două ore de la deco­lare, observă că cerul devenise purpu­riu închis şi că se zăreau bine stelele. Uitându‑se pe geam, văzu deasupra avionului un mic punct de foc roşu care se mişca printre stele, îndreptându‑se în aceeaşi direcţie cu el. Cu toate că n‑avea de unde s‑o ştie, se uita la jetul de flăcări de la F‑l5 Eagle pilotat de colonelul Bowers, căci amândoi se îndreptau cu misiuni diferite spre capitala britanică, fără să ştie nici unul ce aducea cu sine.