Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Colonelul ajunse primul. Ateriză la Upper Heyford conform programului, la ora 1.55, ora locală, tulburând somnul sătenilor în timpul turului final înainte de a se îndrepta spre luminile de acces. Turnul îl îndrumă în ce direcţie s‑o apuce la sol şi se opri în sfârşit într‑un cerc de lumini puternice din interiorul unui han­gar, ale cărui uşi se închideau în momentul în care el îşi stingea motoarele. De cum deschise centroplanul, fu întâmpinat de comandantul bazei însoţit de un civil. Civilul fu cel care i se adresă.

— Colonelul Bowers?

— Eu sunt, domnule.

— Ai un pachet pentru mine?

— Am o valiză diplomat. Chiar sub scaunul meu.

Se întinse înţepenit, ieşi şi începu să coboare scara de metal către podeaua hangarului. Infernal mod de a vedea Anglia, se gândi ei. Civilul urcă scara şi scoase diplomatul. Întinse mâna şi formă cifrele combinaţiei. După zece minute, Lou Collins era înapoi la limuzina Companiei, îndreptându‑se spre Londra.

Ajunse în apartamentul din Kensington la zece minute după ora patru. Luminile erau aprinse; nu dormise nimeni. Quinn era în salon şi bea cafea.

Collins puse diplomatul, pe măsuţa joasă, se uită la bucata de hârtie şi formă cifrul. Scoase din valiză pachetul plat, aproape pătrat, învelit în catifea, şi i‑l înmână lui Quinn.

— În mâinile tale, până în zori, zise el.

Quinn cântări pache­tul în mână. Puţin mai mult de un kilogram cam 1.400 g.

— Vrei să‑l deschizi? îl întrebă Collins

— Nu‑i nevoie, îi răspunse Quinn. Dacă sunt de sticlă sau imitaţii, sau măcar o parte din ele, sau chiar numai una, proba­bil că cineva are să‑i ia viaţa lui Simon Cormack.

— Imposibil, zise Collins. Nu, sunt autentice şi în regulă. Crezi că o să te sune?

— Roagă‑te s‑o facă, îi spuse Quinn.

— Şi schimbul?

— Va trebui să‑l stabilim astăzi.

— Cum ai de gând să acţionezi, Quinn?

— Treaba mea.

Ieşi din încăpere ca să facă o baie şi să se îmbrace. Pentru foarte mulţi oameni ultima zi a lunii octombrie avea să fie o zi deosebit de agitată.

Tînărul din Houston ateriză la ora 6.45, ora Londrei, şi, cum nu avea decât o valijoară cu articole de toaletă, trecu re­pede prin vamă şi ieşi în holul clădirii numărul trei. Se uită la ceas, ştiind că mai avea de aşteptat trei ore. Suficient ca să se spele, să se învioreze, să‑şi ia micul dejun şi să ajungă cu taxiul în centrul Cartierului de Vest al Londrei.

La 9.55 se prezentă la intrarea unei clădiri înalte şi impună­toare, cu un bloc înainte de strada Great Portland din cartierul Marble Arch. Ajunsese cu cinci minute prea devreme. I se spu­sese că trebuia să fie exact. Un individ îl urmărea dintr‑o ma­şină parcată pe partea cealaltă a străzii, dar tânărul n‑avea de unde să ştie. Se plimbă în sus şi în jos cale de cinci minute apoi, la ora zece fix, lăsă să cadă plicul prin deschizătura pen­tru scrisori din uşa casei. În hol nu exista nici un portar care să‑l ridice. Plicul rămase acolo, pe preşul din interior. Satisfăcut că urmase întru totul instrucţiunile, tânărul american se întoarse pe jos până la şoseaua Bayswater, de unde se urcă într‑un taxi.

De‑abia dăduse colţul şi individul ieşi din maşina parcată, traversă strada şi intră în bloc. Locuia acolo de mai multe săptămâni. Staţionarea în maşină fusese pur şi simplu ca să se asigure că mesagerul corespundea descrierii primite şi că nu era urmărit de nimeni.

Ridică plicul căzut, luă liftul până la etajul opt, intră în apartament şi deschise scrisoarea. Era satisfăcut de ceea ce citea şi fornăia pe nas, şuierând prin canalele nazale deformate în timp ce respira. Irvin Moss se afla acum în posesia a ceea ee considera că erau instrucţiunile finale.

***

În apartamentul din Kensington minu­tele se scurgeau în tăcere. Tensiunea era aproape tangibilă. La centrala telefonică, în strada Cork, în Grosvenor Square, ascul­tătorii stăteau aplecaţi deasupra aparatelor, aşteptând să vor­bească Quinn sau să deschisă gura McCrea ori Sam Somerville. În difuzoare nu se auzea nimic. Quinn la spusese foarte clar că, dacă Zack n‑avea să telefoneze, totul se terminase. Era cazul să înceapă cercetarea minuţioasă pentru găsirea unei case abando­nate şi a unui cadavru.

Iar Zack nu suna.

La 10.30, Irvin Moss plecă din apartamentul său din Marble Arch, îşi luă maşina închiriată de la locul de parcare şi se în­dreptă spre Gara Paddington. Barba pe care şi‑o lăsase să crească la Houston, în timp ce elabora planurile, îi schimbase complet înfăţişarea. Paşaportul canadian, falsificat cu măiestrie, îl adusese fără efort în Republica Irlanda şi de acolo cu feribo­tul până în Anglia. Permisul de conducere, tot canadian, nu‑i ridicase nici o problemă la închirierea pe termen lung a unui au­tomobil imens. Locuise liniştit şi discret mai multe săptămâni în Marble Arch, un străin oarecare printre cei mai bine de un mi­lion aflaţi în capitala britanică.

Era un agent cu suficient de multă experienţă ca să poată să se instaleze fără să bată la ochi în aproape oricare oraş din lume. Londra, în orice caz, o cunoştea. Ştia foarte bine cum mergeau treburile aici, unde să se adreseze pentru ce avea ne­voie, avea contacte în lumea interlopă, era destul de deştept şi de experimentat ca să nu comită greşeli dintre acelea care atrag atenţia autorită­ţilor asupra unui vizitator.

Scrisoarea de la Londra îl punea la curent cu o serie în­treagă de amănunte imposibil de introdus în mesajele codificate trimise spre şi de la Houston sub forma unei liste de preţuri pentru produse. Scrisoarea mai conţinea şi unele instrucţiuni suplimentare dar cel mai important era raportul asupra situaţiei din Aripa de vest a Casei Albe, mai ales gradul de deteriorare la care ajunsese John Cormack în ultimele trei săptămâni.

Şi mai era şi un bilet de la biroul de bagaje din Gara Pad­dington, care nu putea să traverseze Atlanticul decât adus personal de cineva. Cum ajunsese acesta de la Londra la Houston nu ştia şi nici nu‑l interesa. Ştia doar cum venise înapoi la Londra, la el, şi că acuma îl ţinea în mână. La ora 11.00 îl folosi.

Funcţionarul de la căile ferate nu‑i acordă nici o atenţie. În fiecare zi, sute de pachete, geamantane şi valize erau lăsate în păstrare în biroul lui şi alte câteva sute erau ridicate. Numai dacă treceau trei luni fără ca cineva să se intereseze de ele, erau luate de pe raft şi deschise pentru a fi aruncate în caz că nu erau identificate. Biletul prezentat în dimineaţa respectivă de bărbatul taciturn, cu pardesiu gri de gabardină, arăta ca orice alt bilet obişnuit. Căută prin rafturi, găsi numărul, o valiză mică de pânză, şi i‑o aduse. De altfel, fusese plătită la depunere. Până la căderea serii avea să‑i iasă complet din minte.

Moss se întoarse cu valiza în apartament, forţă încuietoarea ieftină şi îi cercetă conţinutul. Totul era la locul lui, aşa cum i se spusese. Mai avea trei ceasuri până când trebuia să plece.

Era o casă de pe o stradă liniştită din suburbia unui oraş de navetişti, la nici patruzeci de mile de centrul Londrei. La o anu­mită oră avea să treacă pe lângă ea, aşa cum făcea la fiecare două zile, şi poziţia geamului de la portiera din partea sa în­chis, lăsat pe jumătate sau deschis complet avea să‑i tran­smită celui care îl urmărea ceea ce trebuia să afle. În ziua aceasta, pentru prima oară, geamul avea să fie în poziţia deschis complet. Puse una din videocasetele SM cumpărate pe plan local cu conţinut superdur, dar ştia de unde să şi le procure la televizor şi se pregătea să se distreze.