Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Nigel Cramer primi un raport telefonic din Bedford pe la mijlocul dimineţii, cu mult înaintea sosirii raportului scris. Când sună să‑l anunţe pe Patrick Seymour, era incandescent de mânie. Brown şi echipa lui se aflau încă pe şoseaua de sud.

— Patrick, am avut întotdeauna relaţii al dracului de bune, dar asta e o ofensă strigătoare la cer. Cine dracului se crede? Unde dracului crede că se află?

Seymour era pus într‑o situaţie imposibilă. Petrecuse trei ani ca să clădeas­că excelenta colaborare dintre Birou şi Yard moş­tenită de la predecesorul său Darrel Mills. Urmase personal cursuri în Anglia şi aranjase ca unii şefi ai Metropolitanei să vi­ziteze clădirea Hoover pentru a se forma relaţiile acelea de la om la om care, în caz de criză, pot să înlocuiască kilometri în­tregi de bandă roşie.

— Ce s‑a întâmplat exact la fermă? întrebă el.

Cramer se calmă şi începu să‑i povestească. Cu luni în urmă, Yardul fusese înştiinţat că o importantă reţea de traficanţi de droguri îşi stabi­lea o nouă şi solidă bază de operaţii în Anglia. După investiga­ţii meticuloase, fusese indicată ferma unde era această bază. Oamenii din Brigada operaţiuni ascunse a propriu­lui său depar­tament O.S. o supraveghease mai multe săptămâni, în colabo­rare cu poliţia din Bedford. Individul pe care voiau să‑l prindă era un ţar al heroinei născut în Noua Zeelandă, urmărit şi în alte vreo zece ţări, dar lunecos ca un ţipar. Vestea bună era că acesta avea să sosească împreună cu un însemnat transport de cocaină care urma să fie prelucrată, tăiată şi distribuită; vestea proastă era că acum individul nu mai avea să se apropie niciodată de locul respectiv.

— Regret, Patrick, dar va trebui să apelez la ministrul de in­terne ca să ceară Wasinghtonului să‑l cheme înapoi.

— Păi, dacă trebuie, trebuie, zise Seymour.

Când puse re­ceptorul în furcă îşi spuse în sinea lui: Foarte bine şi faci.

Cramer mai avea o sarcină, încă şi mai urgentă. De a opri toate relatările care apăreau în toate publicaţiile sau la radio şi la televiziune. În dimineaţa respectivă trebuise să facă un apel deosebit la bunăvoinţa extremă a proprieta­rilor şi redactorilor din mediile de informare.

Comitetul din Washington primi raportul lui Seymour la prima ora 7.00 dimineaţa întrunire de peste zi.

— Ascultaţi, a prins un fir important şi l‑a urmat până la capăt, protestă Philip Kelly.

Don Edmonds îi aruncă o privire de avertizare.

— Trebuia să fi cooperat cu Scotland Yardul, spuse secreta­rul de stat. N‑avem nevoie să ne stricăm relaţiile cu autorităţile britanice în clipa de faţă. Ce dracu' am să‑i spun lui Sir Harry Marriott atunci când o să‑mi ceară înlăturarea lui Brown?

— Uite ce e, spuse secretarul de finanţe Reed, de ce să nu le propui un compromis? Brown a dat dovadă de prea mult zel şi noi regretăm. Dar credem că în curând Quinn şi englezii au să asigure eliberarea lui Simon Cormack. Când se va întâmpla aceasta, o să avem nevoie de un grup puternic care să escorteze băiatul până acasă. Brown şi echipa lui pot să primească apro­barea să mai rămână câteva zile tocmai ca să îndeplinească această sarcină. Să zicem, până la sfârşitul săptămânii?

Jim Donaldson îl aprobă clătinând din cap.

— Da, s‑ar putea ca Sir Harry să accepte asta. Apropo, cum se mai simte Preşedintele?

— Îşi revine în fire, îi răspunse Odell. E foarte optimist. I‑am spus acum o oră că Quinn a obţinut o nouă dovadă că Si­mon e în viaţă şi, după toate aparenţele, în bună stare a şa­sea oară când Quinn le‑a cerut răpitorilor să dovedească acest lucru. Ce se aude cu diamantele, Morton?

— Gata până la apusul soarelui, spuse Stannard.

— Pregăteşte o păsărică rapidă care să stea gata de plecare, zise vicepreşe­dintele Odell.

Stannard dădu din cap şi îşi notă.

Andy Laing obţinu în sfârşit întrevederea cu revizorul intern chiar în ziua aceea, după ora prânzului. Omul era şi el american şi fusese într‑un turneu pe la sucursalele europene pe parcursul ultimelor trei zile.

Ascultă cu seriozitate şi din ce în ce mai multă uimire ceea ce avea de povestit tânărul funcţionar bancar din Jiddah şi cer­cetă formularele computeri­zate de pe biroul său cu un ochi ex­perimentat. După ce acesta îşi termină relatarea, se rezemă de spătar, îşi umflă obrajii şi expiră zgomotos.

— Dumnezeule, dar astea sunt nişte acuzaţii foarte grave de fapt. Şi da, par să fie susţinute de suficient de multe dovezi. Unde stai la Londra?

— Am un apartament în Chelsea, îi răspunse Laing. Stau în el de când am venit. Din fericire, chiriaşii mei s‑au mutat din el acum două săptămâni.

Revizorul îşi notă adresa şi numărul de telefon.

— Va trebui să mă consult cu directorul general de aici, poate chiar şi cu preşedintele din New York. Înainte să‑l înfrun­tăm pe Steve Pyle. Stai pe lângă telefon vreo două zile.

Ceea ce nu ştia nici unul din ei era că în sacul cu corespon­denţa din Riad care sosise în dimineaţa aceea se afla o scrisoare confidenţială a lui Steve Pyle, adresată directorului general pen­tru Operaţii în străinătate, cu sediul la Londra.

***

Presa britanică îşi ţinu cuvântul, dar Ra­dio Luxemburg îşi are sediul la Paris şi pentru ascultătorii săi francezi ocazia de-a relata despre altercaţia de mâna‑ntâi dintre vecinii anglo‑saxoni de la apus era mult prea bună pentru a fi irosită.

De unde provenea această informaţie n‑avea să se stabi­lească niciodată, doar că sosise prin telefon şi era anonimă. Dar fusese verificată de biroul de la Londra, care confirmase că tă­cerea adâncă a poliţiei din Bedford îi dădea credibilitate. Aveau o zi cu puţine ştiri, aşa că o transmiseră în buletinul de la ora patru.

Quinn aflase şi el deja, adevărată mană cerească pentru că avea astfel timp să‑şi pregătească un răspuns în caz că Zack i‑ar fi telefonat. Ceea ce acesta şi făcu, puţin înainte de ora 19.00, înecându‑se de furie.

— Ticălos mincinos ce eşti. Ziceai că n‑au să fie nici un fel de măscărici cowboy de la poliţie sau de prin alte părţi. M‑ai minţit ca un nemernic...

Quinn protestă că habar n‑avea despre ce îi vorbea ar fi fost prea de tot să ştie toate amănuntele dinainte. Zack îl puse la curent în trei propoziţii furibunde.

— Dar n‑are nici o legătură cu tine, îi strigă Quinn. Brosca­rii au dat‑o în bară, ca de obicei. Au dat greş cu o arestare de la ALA. Îi ştii pe Rambo ăştia de la Agenţia de aplicare a legii antidrog ei au făcut‑o. Nu te căutau pe tine căutau co­caină. A fost un tip de la Scotland Yard pe la mine acum o oră şi făcea spume pe chestia asta. Pentru numele lui Dumnezeu. Zack, ştii cum sunt mediile de informare. Dacă e să te iei după ele, Simon a fost reperat în opt sute de locuri diferite şi tu ai fost prins de cel puţin cincizeci de ori până acum.

Suna plauzibil. Quinn conta pe faptul că Zack îşi petrecuse trei săptămâni citind kilometri de inepţii fără nici o bază apă­rute în diferitele publicaţii şi că îşi formase deja un sănătos dis­preţ faţă de presă. În cabina de la depoul de autobuze din Linslade, acesta se calmă. Timpul de stat la telefon i se apropia de sfârşit.

— Ar fi mai bine să nu fie adevărat, Quinn. Mult mai bine, zise el şi închise.

Sam Somerville şi Duncan McCrea erau livizi de spaimă la terminarea convorbirii.

— Unde sunt nenorocitele alea de diamante? întrebă Sam.