Bogdan Suceavă - Imperiul generalilor târzii

Bogdan Suceavă

Imperiul generalilor târzii

În fiecare dimineaţă, se trezea brusc, ridicându-se în capul oaselor încă mahmur, şi abia după câteva clipe deschidea ochii cu un efort cazon. Rămânea puţin nemişcat, fără să vadă nimic. Apoi pleca să se spele. Era un vechi obicei, păstrat de acum peste cincizeci de ani, de pe vremea primei şcoli militare, pe când nu putea şti dacă ceea ce l-a trezit a fost deşteptarea sau o alarmă de situaţie excepţională.

În acea zi de miercuri a fost la fel. Pe când apa îi răcorea pleoapele îngreunate de somn, îşi aminti de când aştepta ziua de azi. "O lovitură de maestru, gândi el. "O lovitură pe care puţini o pot da".

Trecea apoi la bucătărie, unde-şi lăsa de cu seară pregătită pipa, pe care-o aprindea cu gesturi grăbite şi nesigure. Se învăluia într-un nor de fum aromat care îi alunga repede, cu o ciudată alchimie a somnului şi treziei, orice urmă de mahmureală. Îşi imagină că Elena l-a auzit când a intrat în bucătărie, şi acum se dă jos din pat, îşi caută papucii şi se îndreaptă spre uşă. Nu mai dormeau împreună de peste douăzeci de ani, pentru că, noaptea, trupul ei se făcea rece, oasele ei îl atingeau cu un frig străin şi chemau în el visuri urâte şi gânduri negre.

Elena deschise uşa şi-l privi încercând să prindă dintr-o privire dacă va fi o zi bună sau una nefastă, în care soţul ei va fi prost dispus până seara din cauza imprevizibilelor lui insomnii.

- Bună dimineaţa, spuse ea. Apoi, fără a aştepta răspuns:

- Cum ai dormit?

El rostogoli cuvintele, pripit şi dezlânat:

- Aşa şi-aşa. Am adormit târziu. Iar astăzi mă aşteaptă o zi foarte importantă.

Ea nu era la curent cu nimic. De obicei ştia totul, dar de data asta el se pregătise îndelung şi meticulos, fără să scape către ea nici o vorbă. Elena tăcu şi se apropie de aragaz, ca să pregătească cafeaua. Făcuse de curând şaizeci de ani şi nu mai vedea bine, mereu punea prea puţin zahăr în cafeaua care nu trebuia să fie prea tare. Inima lui, se gândea ea în fiecare dimineaţă, inima lui. Îl cunoscuse pe când ea avea douăzeci de ani, el revenise de la studii şi lucra ca ofiţer de stat major la o mare unitate din Ardeal. Mai în vârstă decât ea cu şapte ani, cuvântul lui contase totdeauna în familie. Pentru el ea renunţase să aibă un loc de muncă, vreodată, şi îi dedicase întreaga viaţă. Tot ceea ce făcea ea acum, la bătrâneţe, ţinea de devotamentul de altădată, transformat demult în instinct. După ce băură cafeaua şi terminară primele felii de pâine cu unt, Elena se aşteptă ca el să înceapă să-i povestească. După decembrie 1989, când fusese reactivat în serviciul militar cu mai vechiul său grad de general maior, el reîncepu să o ţină la curent cu toată actualitatea politică şi militară a ţării, nu cea care se citeşte în ziare, ci cealaltă, cea reală, a adevăratei exercitări a puterii.

- Era mai simplu înainte, când lucrai la Armată, spunea ea uneori.

Soţul ei, generalul, trăia o a doua tinereţe, şi ea era cea dintâi care simţea asta. Îi iubea cu un devotament matern gesturile cu care îşi aprindea pipa şi îşi ştergea ochelarii, cuvintele care spuneau în trei silabe totul, deciziile cumpătate şi bazate pe tactica eternei aşteptări. Clipa micului dejun era pentru Elena de o intensitate atât de mare încât îi umplea toată ziua. Apoi nu-l mai vedea decât seara, târziu. El era toată societatea ei, cercul ei de cunoştinţe, de prieteni, el era ţara, el era lumea. Ascultându-l şi uneori dându-i câte un sfat, ea se simţea dispunând de o delicată putere, pe care nimeni n-ar putea-o înţelege. Prin asta, ea se simţea fericită. Uneori câte o timidă previziune a ei se adeverea, şi atunci spunea: "Ai văzut? Simţeam eu!" Sau: "Se va vedea la alegerile din septembrie! Le va veni lor rândul să iasă cu coada între picioare din Minister".

Pe când el ceru ceaiul medicinal, în acea dimineaţă de miercuri, ea îl întrebă:

- Azi aveţi conferinţă de presă?

- Ai început să uiţi, spuse el dând din cap. La Ministerul de Interne nu se fac conferinţe de presă miercurea, ci vinerea. Ne e tuturor mai simplu aşa.

Apoi ea încercă:

- Vroiai să-mi spui ceva?

El zâmbi şiret. Ştia foarte bine că o făcuse curioasă, dar încă nu considera că e timpul să-i spună. De aceea, o repezi:

- Nu-ţi mai băga nasul în toate! Pe toate vrei să le ştii!

- Tu ai vrut să-mi spui, se dezvinovăţi ea.

- N-am vrut să-ţi spun nimic. Decât că azi e o zi importantă.

După micul dejun, el trecu să se îmbrace. Îşi alese pentru început cămaşa, pe care nu o purta decât dacă avea un guler impecabil.

- Te îmbraci militar? se miră ea. În ultimele zile, el preferase costumul gri, civil. El nu-i răspunse nimic. Hotărâse singur şi nu avea nici un rost să se explice cu ea.

- Dacă nu este o conferinţă de presă importantă, atunci măcar o şedinţă a comisiei superioare...

Atunci el se întoarse către Elena şi o privi liniştit şi rece, cu acei ochi gri despre care toţi cei care i-au privit de aproape au susţinut că au forţă, dar în nici un caz nu au culoare. Era o privire pe care ea i-o cunoştea şi, ori de câte ori îi era adresată, îi făcea frică.

- Te rog, spuse el, te rog du-te în hol şi fă-mi pantofii.

Trecu prin faţa oglinzii şi se măsură în treacăt cu privirea. Uneori se juca atunci când făcea câte o nouă cunoştinţă (lucru greu şi rar să se mai întâmple, pentru că, în acest Bucureşti febril şi în plină schimbare, toată lumea părea să-i cunoască pe cei investiţi cu putere) şi întreba:

- Ce vârstă îmi daţi?

Acela, prevenit sau nu, estima după vârsta de pensionare a cadrelor din poliţia română:

- Cincizeci şi cinci? Ori poate cincizeci şi şase?

El tăcea şi zâmbea cu ochii pe jumătate închişi. Avea şaizeci şi şapte de ani, făcuse înalte studii militare la Moscova şi la Academia de la Frunze, şi inima începea să-i bată haotic la cea mai mică ironie din presă, relativ la vârstă, studii sau abstractă geografie a Estului. În fiecare dimineaţă, ca şi în aceasta de miercuri, se privea în oglindă cu un ochi rece şi cercetător pe care, în vremurile bune, l-ar fi rezervat pentru alţii. Se uită în treacăt la Elena, care, aplecată greoi pe un scaun din hol, îi lustruia pantofii şi trecu pentru ultima oară (conform tabietului dimineţii) în bucătărie. Pe o policioară, erau aşezate, ca un pluton al vieţii şi morţii, tuburile cu pastilele pentru inimă. Înaintea lor, în poziţie privilegiată, se aflau picăturile, pe care le numără încet, fără grabă, una câte una, într-o cană cu ceai care începuse să se răcească. Apoi strecură înăuntru cele două pastile efervescente. Iar la urmă înşiră pe masă celelalte şase pastile, pe care obişnuia să le ia cu ceaiul devenit amar de la picături şi vitamine. În fiecare dimineaţă urmau şase înghiţituri scurte, la intervale perfect egale, ritmat. Nu se gândea la nimic, nu era grăbit, nu simţea amărăciunea, nu simţea că ceaiul s-a răcit.

În dimineaţa aceea de miercuri, ieşi din bucătărie, se încălţă grăbit cu pantofii de-acum impecabili, nu auzi urările de zi bună ale Elenei, iar către ea nu mai spuse nimic.

***

Plutonierul Duma aşteptase în dimineaţa zilei de miercuri exact cinci minute în faţa blocului. Lucra de peste un an de zile cu generalul şi ajunsese să-l cunoască bine.

- Să trăiţi, domnule general, spuse el.

Dar acesta nu-i răspunse nimic. Intră în maşină şi-şi pregăti cu gesturile lui măsurate pipa cu tutun aromat. Când maşina porni, generalul spuse: