Bogdan Suceavă - Imperiul generalilor târzii

- Ce mai faci, Duma?

- Bine, domnule general. Apoi adăugă, după o clipă: Mulţumesc pentru întrebare.

- Prin oraş ce mai e?

- Linişte.

- Azi noapte la Minister a fost ceva?

Pentru că plutonierul Duma ridica maşina de la garajul Ministerului de Interne dis-de-dimineaţă, el era printre cei dintâi care se puteau informa dacă în cursul nopţii interveniseră schimbări spectaculoase sau evenimente excepţionale. Rareori se întâmpla cu adevărat ceva, dar schimbările erau atunci incredibile. În plus, toată lumea îşi dorea ca într-o dimineaţă, ca printr-o minune, lucrurile să fie altfel.

- Domnule general, raportez: n-am auzit să fie ceva nou.

În urmă cu exact şase luni, şoferii de la garaj fuseseră cei dintâi care aflaseră decizia surprinzătoare a preşedintelui de a trece în rezervă, peste noapte, opt generali în vârstă de peste 60 de ani, care fuseseră reactivaţi toţi în zilele fierbinţi ale lui decembrie 1989, şi fuseseră toţi avansaţi cu atâta glorie, de parcă ar fi câştigat numai ei, singuri, războaiele reîntregirii. Ca să scape de trecerile în rezervă care se făceau în acest răstimp tulbure, generalul a avut nevoie de un abil joc de culise. Aici era neîntrecut. Nu era greu să obţii două avansări succesive în grad, cum făcuseră aceia care acum primeau pensia, ci ca vârsta să fie făcută neobservată celor care decid şi ar putea s-o vadă.

- Astăzi, Duma, o să lucrăm până târziu. După-masă am de făcut nişte drumuri. O să dureze până către seară.

- Cum ordonaţi, domnule general.

Maşina cotea pe lângă Casa Poporului şi se îndrepta, pe lângă Dâmboviţa, către capul Căii Victoriei, pe unde la prima oră a dimineţii treceau cei mai importanţi oameni ai momentului. Generalul spuse:

- Pentru început, mergem la Arhive.

Plutonierul Duma îndreptă maşina la stânga, pe chei, spre clădirea Arhivelor. E situată aproape de Ministerul de Interne şi de policlinica aceluiaşi Minister, în acea parte a oraşului unde dintotdeauna, la anumite ore ale zilei, străzile devin gri-albastre de uniforme. Pe una dintre acele străduţe aparent insignifiante îndreptă plutonierul Duma maşina. Era o Dacie albă, de serviciu, comună, pentru a nu atrage atenţia nimănui (de când maşini ale politiei arseseră în stradă ca nişte chibrituri în timpul unor manifestaţii), nu era nici prea curată şi nici murdară, era într-un mod atât de ostentativ obişnuită, încât pentru un ochi cunoscător nu putea să fie un secret cărei instituţii aparţine. De la general şi până la plutonierul Duma, nimeni în Minister nu părea să ştie lucrul acesta.

Când ajunseră la secţia de documente istorice, Duma parcă maşina cu gesturi scurte, nervoase, pentru a câştiga timp. Generalul sări din maşină şi, fără să mai aştepte ca Duma să-i aducă servieta diplomat, apăsă pe clanţa uriaşei porţi de metal.

Poarta masivă, veche de peste o sută de ani, nu se clinti.

Generalul se uită la ceas. Era opt fără zece. Înjură cu sete, birjăreşte, apoi spuse:

- Ăstora de la Arhive ar trebui să li se dea câte o alarmă pe zi. La ei nici plutonierul de la poartă nu-şi face datoria.

Nu putea tolera două lucruri: indisciplina şi lipsa de punctualitate. Găsea că în aceste două rele îşi află explicaţia totul, de la dezastrul economic al României, şi până la faptul că străzile sunt prost măturate. Văzându-i enervarea, plutonierul Duma încercă să-i spună:

- Domnule general, la Arhive programul începe întotdeauna la opt.

Se mai uită o dată la ceas.

- Şi cu câteva minute înaintea începerii lucrului nu-i nimeni aici, nici măcar subofiţerul de la poartă?

Când generalul se aprinse şi începu să zgâlţâie poarta, nu-i răspunse decât fierul ruginit care duduia ca o tobă uriaşă, la intrarea în infern. Lângă el, plutonierul Duma stătea liniştit, îmbrăcat în civil, purtând în mâna dreaptă o servietă diplomat de general.

Undeva, în fundul curţii, fără să se grăbească, apăru un sergent major cu centura în diagonală şi cu banderola roşie, de serviciu, pe braţ. Îşi aranja cureaua de la pantaloni. Purta ochelari cu lentile groase, aşa că nu văzu la distanţă cine e omuleţul rotofei şi nervos care face atâta zgomot. Plutonierul Duma îl privi pe sergentul major care, deşi tânăr, avea să-şi petreacă toată viaţa în această curte, pentru defectul său la ochi care trebuie că se accentuase după admiterea în şcoala militară. Şi el, plutonierul Duma, lucrase cândva în direcţia a cincea, în serviciul cu cei mai buni şoferi din ţară, până când, la un examen medical de rutină la care unitatea prezidenţială era supusă periodic, i-au găsit ceva la ochiul stâng. De atunci, ajunsese la Ministerul de Interne.

Apropiindu-se, sergentul major, care nu vedea bine la depărtare, rămase înmărmurit:

- Să trăiţi, domnule general!

Acesta îi răspunse răcnind scurt ameninţări amestecate cu înjurături. În urma acestei întâmplări, sergentul major avea să aibă câteva săptămâni de insomnii, convins că e numai o chestiune de ordinul orelor ca să fie trecut în rezervă disciplinar, şi că va trebui să-şi caute de lucru.

Iritat, generalul intră val-vârtej în clădirea unităţii militare, pe care toţi o desemnau cu nume fără echivoc: Arhivele. În linie ierarhică era superiorul direct al acestei unităţi, de la înfiinţarea comisiei culturale a Ministerului, al cărei şef era, şi care se ocupa, printre altele, şi de patrimoniul istoric. În cei trei ani de nesiguranţă şi perpetuă virtualitate electorală, era mai simplu să se conducă mereu contestatul Minister de Interne prin comisii care se înfiinţau şi se desfiinţau periodic, cu o precizie de metronom. Fiecare comisie analiza activitatea cadrelor compromise în timpul regimului comunist şi înainta liste cu propuneri ministrului. Practic, în perioada existenţei unei comisii la eşalonul superior, toţi comandanţii care depindeau de ea i se subordonau orbeşte. De exemplu, generalul ştia de pe acum că, începând de săptămâna viitoare, comisia de cultură se va desfiinţa prin surprindere, pentru a face loc unei comisii de asigurare a liniştii în campania electorală, al cărei şef avea să fie numit. Se pregătea chiar să mimeze surprinderea la aflarea acestei veşti. În plus, aflase că vor exista trei comisii care se vor ocupa de campania electorală, cu atribuţii care se suprapuneau, pentru a fi obligate să se verifice una pe cealaltă.

Parcurse curtea, după ce îi smulse din mână plutonierului Duma servieta diplomat, fără ca acesta să fie mirat de vreunul dintre gesturile generalului. Acesta ştia unde se află biroul comandantului, ştia clădirea ca pe propriul său buzunar, cu labirintul ei de eternă arhivă prăfuită prin care rătăcise de zeci de ori. Îl irita faptul că pe coridoare nu întâlnea pe nimeni. Aici, viaţa militară nu se simţea.

În biroul de stat major se afla numai secretara, care aranja ceva lângă un platou de ceşti. Văzându-l pe general, zâmbi profesional şi, înainte de a apuca să zică ceva, auzi întrebarea:

- Maiorul Criuleanu a venit?

Nu venise încă. Generalul intră singur în biroul comandantului şi îşi puse cascheta în cuier ca un om care se ştie acasă. Cu un gest grăbit o concedie pe secretară, invitând-o să-şi vadă de treburi. Rămas singur, se aşeză la biroul din lemn lăcuit, cum au toate sediile de poliţie din ţară, şi puse servieta sa diplomat peste mapa de note a lui Criuleanu. Scoase din mapă un dosar cu câteva file, ostentativ de subţire, apoi aşteptă câteva clipe cu el pe servietă. S-ar putea să nu trebuiască să i-l arate. O lovitură de maestru, se gândi, cum nimeni altul n-ar fi conceput. Atunci se deschise uşa şi comandantul secţiei de documente istorice intră în birou cu o veselie atât de artificială, încât generalul nu se putu stăpâni să nu se felicite pentru alegerea acestei zile de miercuri.