Bogdan Suceavă - Imperiul generalilor târzii

- Am onoarea, domnule general.

- Ia loc, şi hai să stăm puţin de vorbă, îl invită generalul, ca şi cum s-ar fi aflat în propriul său birou.

Privindu-l pe general peste biroul cu care era familiarizat şi zărindu-i privirea gri, rece, care contrasta cu acea căldură teatrală din vocea superiorului, maiorul Criuleanu se simţi străin şi în nesiguranţă într-o încăpere departe de lume, dar care-i aparţinuse cândva.

- Măi băiatule... Te cunosc, printr-un joc al vieţii, de când erai în şcoala militară si v-am făcut o inspecţie. Îţi mai aduci aminte? Cred că sunt aproape douăzeci de ani! Pe vremea aceea, tu erai un tânăr timid şi subţire... Eu mă ocupam cu apărarea anti-aeriană la Marele State Major şi inspectam totul.

Se opri din cuvânt şi-şi puse pipa pe masă, privind-o pe ea, numai pe ea.

- Aş vrea din toată inima să te ajut. Numai tu să-mi dai prilejul s-o fac. În curând, îţi vor veni nişte controale serioase aici...

Maiorul Criuleanu zâmbi, cu veselia lui voluntară. Vru să spună ceva, dar generalul continuă, ridicându-şi privirea de pe birou, agresiv, în ochii celuilalt:

- Vreau să văd imediat, şi am ordin de la ministru să fac controlul ăsta, şapte documente. Le văd, şi apoi redactez un raport. Depinde de tine dacă numele tău o să stea scris în raport sau nu.

Generalul scoase o listă din buzunarul de la piept, din interior, al vestonului. Pe măsură ce citea, chipul maiorului Criuleanu devenea imobil, se pietrifica o dată cu fiecare cuvânt:

- Atestarea documentară a comunei Livada cu pecetea lui Vlad Ţepeş, vânzarea moşiei Dumbrava de Jos, din 1702, cu semnătura lui Brâncoveanu, testamentul boierului... (se opri o clipă, silabisind) Dumitrache Făgădău, de la 1743, atestarea comunei Lipova cu semnătura lui Radu de la Afumaţi. Şi încă trei: de la Mihai Viteazul, Caragea şi Alexandru Ioan Cuza. Le ştii tu. Toate astea, vreau să le văd.

Maiorul Criuleanu rămase imobil şi livid. Atât de înalt şi atât de ghemuit în fotoliu. Nu înţelegea. Dar nu arăta asta. Generalul izbucni într-un râs care ţinea loc de explicaţie, un râs cu un chicotit inconfundabil.

- Frumos. Documente puţin cunoscute, puţin importante la prima vedere, din punct de vedere istoric. Dar fiecare având ceva preţios: o pecete sau o semnătură rară, o autentificare dintr-un an de ciumă sau mai ştiu eu ce. Nu-i aşa? Şi fratele dumitale, care zboară întâi la Rotterdam, apoi la Bologna...

Dar maiorul Criuleanu îşi reveni repede:

- Nu ştiu ce vreţi să spuneţi, domnule general. Cât despre documente, durează să le găsim. În câteva zile, le aduc eu la dumneavoastră, la Minister.

Generalul ridică din umeri:

- Nu mă pot întoarce în Minister fără. Ministrul mi-a ordonat aseară, târziu, să-l fac chiar în dimineaţa aceasta, după ce fac verificarea. El mi-a dat lista documentelor. Apropo, interesante gusturi, semnătura lui Dracula... Un colecţionar occidental, nu-i aşa? Şi, zicând acestea, pufni în râs.

Maiorul Criuleanu se făcu din nou că nu aude:

- Nu ştiu dacă sunt documente importante şi, vă mărturisesc, am avut un moment de ezitare, pentru că nu le cunosc. N-am auzit niciodată de ele. Durează să le găsim.

- Pe naiba! De-aia v-am adus calculatoare, ca să găsiţi orice hârţoagă în trei minute! Voi aţi raportat că aveţi nevoie, şi eu v-am aprobat tot ce vă trebuie ca să fiţi o super-arhivă!

Generalul se ridică în picioare şi parcurse, tăcând, jumătate din încăpere. Se aşternuse o tăcere penibilă. Murmură:

- Rotterdam sau Bologna? Mâine o să urle ziarele.

Maiorul se ridică în picioare. Îl întrebă:

- Vă servesc cu o cafea? Numai să spun secretarei.

Generalul îl privi din cap până-n picioare. La ce se gândeşte acum maiorul? Ce vrea? Ce fel de zi va fi aceasta?

- Măi băiatule... Te cunosc de când erai locotenent. Ştii câţi ani de muncă am eu? Cum crezi că aş putea reacţiona eu când aflu de "împrumutarea" peste hotare a şapte documente din patrimoniul naţional? Dar să ştii... mie nu-mi place nici să lovesc în cariera unui om... După cum vezi, nici nu mai vorbesc de dosarul penal! Ministrul îmi dă ordin să verific. Eu verific. Şi te cunosc de atâta vreme! Că veni vorba, ai un Cod Penal pe aici? Răsfoieşte-l şi ai să vezi.

Se aşezase la birou, în vreme ce maiorul Criuleanu rămăsese în picioare, ca la şcoală.

- Ai un foc?

Maiorul îi dădu cutia lui de chibrituri şi-l urmări pe când îşi aprindea pipa. Din clipa când realizase că s-ar putea discuta cu generalul, se mai liniştise. Dar senzaţia de ameninţare încă nu-i dispăruse.

Luă o carafă cu apă de ieri, stătută, şi-şi turnă în pahar. Bău repede, cu înghiţituri mari. Apoi zise:

- Nu ştiu cum aţi aflat.

- Lucrurile astea se află la noi cel mai repede. Şi uite că eu am aflat primul. Poate nu de la ministru. Poate de la un prieten.

Maiorul Criuleanu se încruntă, speriat de orice perspectivă de schimbare a jocului. Nu era sigur de unde vine ameninţarea. Zise:

- Vă pot ajuta cu ceva, domnule general?

- Dumneata nu. Dumneata chiar deloc. Dar fratele tău, da.

Fratele maiorului Criuleanu era un cunoscut om de afaceri, care licitase cu succes câteva spaţii de magazine pe Calea Victoriei, la Bucur Obor şi în Centrul Civic, crease o reţea comercială puternică şi învârtea Bucureştiul pe două degete. Între afaceri şi politică, nimeni nu a ştiut niciodată de unde a avut banii cu care şi-a început ascensiunea. Se vorbea însă tot mai mult despre influenţa lui asupra unora dintre persoanele importante ale momentului.

- Da, domnule general, spuse maiorul Criuleanu, luminat dintr-o dată. Fratele meu.

Din fotoliul său, generalul zâmbi:

- Şi ca să vezi că sunt om de cuvânt, înainte de a auzi ce-ţi cer să-mi rezolve fratele dumitale, am să limpezesc apele cu hârţoagele. O să dau două telefoane, sub ochii dumitale.

Puse mâna pe telefonul care dădea legătura cu oraşul şi, cu gesturi sigure, chemă redacţia celui mai vândut cotidian al ţării. Ceru cu secretarul general de redacţie. Îi vorbi cu "dragul meu", şi îi spuse:

- Te rog, trimite la Arhive un reporter, la comandantul unităţii, da, notează-ţi, maiorul Criuleanu. Da, ştiu că numele îţi sună cunoscut. El o să-ţi dea o listă cu documente care vor fi expuse marelui public începând de săptămâna viitoare, pentru prima oară în ultimii cincizeci de ani. Da, desigur... articolul poate să apară când vrei tu, azi sau mâine... Dar nu mai târziu.

Când închise telefonul, îi explică maiorului:

- Vom expune ceva şi toată lumea va vedea, nimeni nu se va gândi să verifice. Ziarele vor scrie, radioul şi televiziunea vor vorbi şi vor relata ce documente sunt expuse. Centrul atracţiei va fi nişte hârtii pe care o să le cauţi tu chiar acuma, după ce plec eu. Ştii tu, să coincidă semnăturile, Brâncoveanu, Cuza... Ce vrei mai clar ca dovadă că ele există? Iar un control amănunţit, aici, cu specialişti, am eu grijă să nu se facă în următorii zece ani. Între timp, o să rulăm trei-patru comandanţi în biroul acesta.

Apoi formă la telefon un al doilea număr, la Casa Centrală a Armatei. La celălalt capăt al firului, cu număr direct, un alt general, cu care era prieten din timpuri imemoriale.

- Deci ne dai sala voastră pentru expoziţia de documente? Da, desigur. Alo... Da, aşa cum am vorbit săptămâna trecută. De o lună pregătesc expoziţia, am lucrat cu băieţii. Da, şi ziarele voastre. Bineînţeles, şi emisiunea armatei de la televiziune. Ca un lucru bine făcut, cum ştiam noi să facem altădată...