Bogdan Suceavă - Imperiul generalilor târzii

- Ce zvonuri?

- Primul dintre ele, şi care zic eu că te interesează cel mai mult, e că după alegeri eşti vizat pentru numirea ca Ministru al Apărării. Am auzit că ai pe rol nişte combinaţii prin care toate partidele te vor cere. Al doilea zvon, invers, e c-ar exista un decret prin care, curând, urmează să fii trecut în rezervă.

Generalul nu reacţionă în nici un fel. Celălalt îl privi descumpănit. Chiar nu-l interesa? De aceea îl întrebă:

- Nu e asta? Atunci ce? Consilier la Preşedinţie! Sau poate la conducerea Gărzii Financiare?

Nu răspunse, ci zâmbi:

- Mai bine hai să jucăm un şah.

Generalul Mihalache, care altădată numai de şah avea chef, făcu un gest de lehamite:

- Lasă asta acum! Vine campania electorală. Sorţii, ştii şi tu, se pregătesc cu mult timp înainte.

Ştia că celălalt fusese întotdeauna mai bun ca el, atât în şah, cât şi în combinaţiile de culise.

- Spune-mi ce pregăteşti! Şi, mai ales, nu mă uita şi pe mine... Ştii că nu vreau nimic. Să mă facă general-colonel - şi apoi ies la pensie. Singur o să cer. Cât despre tine, sunt sigur că lucrurile se vor aranja. Sunt sigur! Ne cunoaştem de atâţia ani, de pe vremea şcolii... Ştiu că dacă o să poţi, o să ai grijă de mine. Pe ăştia tinerii, care sunt acum în conducere, nici nu-i cunosc bine. Eu eram făcut deja general când ei nu erau nici măcar soldaţi.

Generalul îi spuse:

- Azi am pus în aplicare o schemă perfectă. Nu are nici o breşă. Am şi eu garanţiile mele. Am şi o întâlnire, pentru diseară. Cred că azi e cea mai importantă zi din viaţa mea.

Se ridică şi deschise fereastra. Se sufoca şi avea nevoie de aer. Trase îndelung, în piept, aerul zgomotos şi prăfuit adus de vânt dinspre Lipscani, şi continuă:

- Ministrul îmi face mereu mizerii. Nu ştiu încă ce vrea să-mi ceară, dar e şi ăsta un semn. Cu el mă descurc eu.

Celălalt se simţi dintr-o dată, ascultându-l, mai puţin singur în lumea aceasta de tineri.

- Tu te-ai descurcat întotdeauna, spuse.

- Dar acum e un pas mult mai important şi mai greu. Noi facem parte din generaţia care nu umblă nici după bani, nici după afaceri. Şi nu ne-ar fi fost mai simplu să ne mulţumim doar cu atât?

Celălalt râse şi el.

- Aşa ne-a învăţat viaţa.

- Da, confirmă, aşa ne-a învăţat, şi de aceea uneori mă întreb: ce învârtim noi aici?

Amândoi râdeau sincer. Aveau aceleaşi păreri, se înţelegeau din jumătăţi de cuvinte. Şi din priviri. Generalul era mulţumit de el şi aştepta cu încredere săptămânile care urmau să vină. Celălalt, deşi obişnuia să stea cu orele când îi făcea câte o vizită (pentru că nu avea nici o treabă), se ridică în picioare. Spuse că pleacă, adăugând:

- Trebuie să mai trec pe undeva şi, uite, e aproape unu.

Se sărutară la despărţire pe amândoi obrajii, apoi dădură mâna. După aceasta, se salutară milităreşte, cu capul gol, în joacă.

Când generalul rămase singur, se duse lângă fereastră şi privi afară. Trase îndelung aer în piept şi-şi pregăti pipa. Îşi simţea gura uscată şi amară. Foarte amară. Gândi: "Ce ciudat! Aveam chef să joc şah cu el. Îmi plăcea să-l bat mereu, să-l văd cum se străduieşte, şi eu să-l bat". Veni la birou şi se aşeză în fotoliu. "Doar un fotoliu de şef de comisie", se gândi din nou. Apoi privi masa de lemn lăcuit, ca la toate sediile de poliţie din ţară, pe care şedeau două ceşti de cafea, goale, pe fundul cărora se vedea zaţul. Somnul i se risipise, era perfect odihnit. Îşi aminti de influentul frate al maiorului Criuleanu şi de norocoasele sale relaţii de la care aştepta aproape totul. Văzu apoi mapele de lucru pe care trebuia să le citească şi să le semneze. Gustul amar din gură deveni insuportabil, greu, greţos. Simţi o gheară în piept, de muşchi rebel care strânge când nu trebuie. Vru să strige după secretară, dar nu putu scoate decât un sunet răguşit, nearticulat. Vru să se ridice de la birou şi să iasă în anticameră, în cabinetul său era prea puţin aer şi din cauza asta se sufoca. Căzu pe covor. Vru să se ridice. Vedea picioarele scaunului, coşul de hârtii, pipa care se rostogoli până în pragul uşii, burta de lemn a mesei, canapeaua pe care acum o jumătate de oră dormea. În cuier, o caschetă de general. Prin fereastra deschisă bătea vântul. "Şi ce combinaţie fericită aveam!" îi trecu prin minte. Când, într-un târziu, secretara intră în birou să ceară mapele semnate, călcă pe pipă, care pocni sonor şi se sparse. Ea îi văzu privirea cenuşie, devenită acum de un albastru spălăcit, purtând în ea accentele aceluiaşi fel de îngheţ ameninţător. Secretara se sperie şi alergă pe hol, printre falsele coloane dorice, de-a lungul unui nesfârşit şir de uşi capitonate care acum nu mai dădeau nicăieri, neştiind pe cine să anunţe, pe cine să cheme, cui să se roage şi ce.

1992