Ion Creangă - Amintiri din copilărie

(Poezie populară)

Acul: — Moşule, de ce eşti zurbagiu? Te sfădeşti necontenit cu soră-ta nicovala, ţipaţi şi faceţi larmă, de-mi ţiuie urechile. Eu lucrez toată ziua, şi nime nu-mi aude gura.

— Iaca, mă!.. da de unde-ai ieşit, Păcală?

— De unde-am ieşit, de unde n-am ieşit, eu îţi spun că nu faci bine ceea ce faci.

— Na! vorba ceea: a ajuns oul mai cu minte decât găina. Măi băiete, trebuie să ştii că din sfădălia noastră ai ieşit; ş-apoi tu ne cauţi pricina?

— Mă rog, iertaţi-mă! că dacă n-ar fi fost focul, foile, pleaftura şi omul care să vă facă şi să vă dea nume, aţi fi rămas mult şi bine în fundul pământului, ruginite ca vai de voi.

— Măsoară-ţi vorbele, băiete! Auzi, soră nicovală, cum ne râde acrişorul?

— Aud, dar n-am gură să-i răspund; şi văd, dar trebuie să rabd.

— Vorba ceea, soro: «Şede hârbu-n cale şi râde de oale». Măi puşchiule! ia să vedem, ce ai făcut tu mai mult decât noi?

— Ce am făcut şi ce fac, îndată ţ-oi spune. Ca să nu lungesc vorba, hainele bărbăteşti şi femeieşti, din creştet până în tălpi, şi alte nenumărate lucruri frumoase şi scumpe, fără mine nu se pot face. Mergi la croitor, intră în bordei, suie-te în palat, ai să mă găseşti. Fetele mă pun în cutiuţe aurite, mă înfig în pernuţe de mătasă şi îngrijesc de mine ca de un mare lucru.

— Daʼ în stogul de fân nu vrei să te pună, mititelule?

— Nici în stogul de fân, dar nici trântit într-un ungher al fierăriei, ca tine. la spune-mi: te mai ia cineva în mână decât fierarul?

— la ascultă, te prea întreci cu şaga, piciule! Dacă şezi la cinste, şi toţi îngrijesc de tine, cum zici, de ce le împungi degetele?

— Da, împung pe cască gură cel somnoros, pentru că voiesc să iasă din mâna lui, prin ajutorul meu, multe lucruri folositoare şi frumoase. Tu, pentru ce baţi fierul cel culcat pe nicovală şi ruginit ca şi tine? Nu ca să faci din el lucruri mai bune şi mai frumoase?

— Măi… daʼ bun eştî de gură!

— Şi de gură, dar şi de lucru.

— Ei bine, tu mi-ai înşirat verzi şi uscate; ia stai să-ţi spun şi eu pe ale mele: toporul, barda, ciocanul, cleştele, vătrarul şi nenumăratele unelte şi maşini de fier, unele de-o mărime uriaşă, iar altele mici şi bicisnice ca tine, pututu-s-au face până n-au trecut printre nicovală şi ilău? Casa, bisericile, corabia, puştile, tunurile şi alte lucruri nenumărate, aşa-i că n-ar fi, de nu eram eu? Tu îmi spui de haine frumoase; eu ţi-oi spune de casă, de sapă, de secere, de coasă şi de plug. Tu îmi spui mai mult de frumos, eu ţi-oi spune de cele neapărat trebuincioase.

— Mă faci să te-apuc iar la scărmănat, moşule baros. Haine i-au trebuit omului întâi, căci nu era să umble cu pielea goală şi desculţ ca gâştele.

— Te-ai încurcat în socoteli, măi băiete. Ba de mâncare şi casă i-a trebuit omului întâi ş-apoi haine frumoase, cum zici tu; cu rufe de ale tale îţi ghiorăiesc maţele de foame. Ai auzit vorba ceea, că «Golătatea încunjură, iar foamea dă de-a dreptul».

— Măi! daʼ ruginit mai eşti!

— Ruginit cum sunt, eu v-am făcut şi trebuie să asculţi de sfaturile mele.

— Aşa este, dar te prea lauzi; lasʼ mai bine să te laude alţii. Şi tu faci trebi bune, şi eu; numai atâta că tu faci lucruri mai din topor, eu mai delicate; tu şezi totdeauma cu fierarul cel uns de cărbuni, iar eu şed cu croitorul şi cu tot felul de persoane.

— Iar ai început, ghibirdic fudul şi guraliv?

Croitorul tău trebuie să împungă mai mult de zece ori, până când fierarul meu mă ridică o dată; croitorul tău rupe altă dată pe zi câte zece ace; fierarul însă mă are pe viaţă, ba mă poate lăsa şi de zestre la copiii de copiii săi. Ş-apoi încă una: cine dintre aceşti doi meşteri e mai grebănos şi mai gubav ? Fierariul meu ori croitoriul tău?

— Moşule! eşti bătrân şi multe mai ştii; fie pe-a dumitale.

— Bine, mititelule! la acum ai mai venit de-acasă. Zi mai bine că industria sau meşteşugurile noi le-am adus în lume; că bogăţiile cele mari, nouă se datoresc. Mi-ai zis ruginit şi ţi-ai zis cioplit ; mie-mi pare bine ca strănepoţii mei să fie mai ciopliţi decât mine; cu timpul se cioplesc toate… Numai nu vă fuduliţi şi nu uitaţi obârşia voastră, ca nu cumva să vă ciopliţi prea tare şi să rămâneţi care fără urechi, care fără dinţi, care fără gură, care fără zimţi, adică nişte cioarse de nici o treabă. C-apoi atunci iarăşi mi-ţi ajunge drăguş la căuş, şi soră-mea nicovala vă va ţine în spate, iar eu vă voi bate pe rudă pe sămânţă, ca să prindeţi la minte.

Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană şi nu găsise nicăieri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului şi se culcă sub tufă, gândindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare.

Şezând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de peşte. Atunci ea ridică puţin capul şi, uitându-se la vale, în lungul drumului, zăreşte venind un car tras de doi boi.

— Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată iese de sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi fost moartă.

Carul apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mâna boii o vede şi, crezând că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: Aho! aho! Boii se opresc. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape şi, văzând-o că nici nu suflă, zice: Bre! daʼ cum naiba a murit vulpea asta aici?! Ti!.. ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoi! Zicând aşa, apucă vulpea de după cap şi, târând-o până la car, se opinteşte ş-o aruncă deasupra peştelui. Apoi strigă la boi: hăis! Joian, cea! Bourean. Boii pornesc.

Ţăranul mergea pe lângă boi şi-i tot îndemna să meargă mai iute, ca s-ajungă degrabă acasă şi să ia pielea vulpii.

Însă, cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele a împinge peştele din car jos. Ţăranul mâna, carul scârţâia, iar peştele din car cădea.

După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum, bini…şor! sare şi ea din car şi, cu mare grabă, începe a strânge peştele de pe drum. După ce l-a strâns grămadă, îl ia, îl duce la bizunia sa şi începe a mânca, că ta…re-i mai era foamei

Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul.

— Bună masa, cumătră! Ti!!! daʼ ce mai de peşte ai! Dă-mi şi mie, că ta…re! mi-i poftă!

— la mai pune-ţi pofta-n cui, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Dacă ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi moaie coada-n baltă, şi-i avea peşte să mănânci.

— Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde peştele.

Atunci vulpea rânji dinţii şi zise: «Alei, cumătre! daʼ nu ştii că nevoia te duce unde nu-ţi e voia şi te-nvaţă ce nici gândeşti? Ascultă, cumătre: vrei să mănânci peşte? Du-te deseară la băltoaca cea din marginea pădurii, vâră-ţi coada-n apă şi stai pe loc, fără să te mişti, până despre ziuă; atunci smunceşte vârtos spre mal şi ai să scoţi o mulţime de peşte, poate îndoit şi-ntreit de cât am scos eu».

Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaca din marginea pădurii şi-şi vâră-n apă toată coada!..

În acea noapte începuse a bate un vânt rece, de îngheţa limba-n gură şi chiar cenuşa de sub foc. îngheaţă zdravăn şi apa din băltoacă, şi prinde coada ursului ca într-un cleşte. De la o vreme ursul, nemaiputând de durerea cozii şi de frig, smunceşte o dată din toată puterea. Şi, sărmanul urs, în loc să scoată peşte, rămâne fărʼ de coadă!