Ion Creangă - Amintiri din copilărie

La aceste vorbe, ţăranii ceilalţi au început a strânge din umeri, a se uita lung unul la altul şi a zice:

— la, poate că şi Roată al nostru să aibă dreptate!..

Iar boierul, luându-i înainte cu glume, a înghiţit găluşca şi a tăcut molcum.

laşi, 4 mai, 1880

Cine-a întâlnit vrodată în calea sa un popă, îmbrăcat cu straie sărăcuţe, scurt la stat, smolit la faţă, cu capul pleş, mergând cu pas rar, încet şi gânditor, răspunzând îndesat «sluga dumitale» cui nu-l trecea cu vederea, căscând cu zgomot când nu-şi găsea omul cu care să stea la vorbă, făcând lungi popasuri prin aleile ascunse ale grădinilor publice din laşi, câte cu o carte în mână, tresărind la cântecul păsărelelor şi oprindu-se cu mirare lângă moşi-noaiele de furnici, pe care le numea el «republici înţelepte», dezmierdând iarba şi florile câmpului, icoane ale vieţii omeneşti, pe care le uda câte c-o lacrimă fierbinte din ochii săi şi apoi, cuprins de foame şi obosit de osteneală şi gândire, îşi lua cătinel drumul spre gazdă, unde-l aştepta sărăcia cu masa întinsă.

Acesta ere părintele Isaia Duhu, născut în satul Cogeasca-Veche din judeţul laşi.

Patru pereţi străini, afumaţi şi îmbrăcaţi cu rogojini; teancuri de traftoloage greceşti, latineşti, bulgăreşti, franţuzeşti, ruseşti şi româneşti, pline de painjeni şi aruncate în neregulă prin cele unghere, un lighean de lut cu ibric pentru spălat, în mijlocul odăii, apărie pe jos, gunoi şi gândaci fojgăind în toate părţile, o pâine uscată pe masă şi un motan ghemuit după sobă era toată averea sfinţiei-sale.

Mare de inimă, iar la gură şi mai mare, părintele Duhu nu se învrednicise de o viaţă mai bună; dar se vede că nici poftea el una aşa, de vreme ce nu-şi astâmpăra gura către mai-marii săi măcar să-l fi picat cu lumânarea.

De copil, în seminarul Socola, unde-a învăţat carte, mai mult singur decât de la profesori, îşi punea degetele pe o piatră şi le bătea cu alta, de ciudă că nu scriu frumos; se lovea cu pumnul peste cap, când vedea că nici dascălul nu putea să-i tălmăcească bine ceva, şi vai de şcolarii care-l sminteau de la învăţătură!

Aşa fiind el, cică unul dintre călugării Socolei a zis că e bun de călugăr, numindu-l «Duh diavolesc», şi de unde până unde l-a şi călugărit, şi Duhu i-a rămas numele. Iară el Isaia Teodorescu se iscălea. Şi din şcolar, profesor a ajuns la Socola; şi duh din duhul său a dat şcolarilor săi o bucată de vreme. Dar purici mulţi nu făcea el într-un loc, Doamne fereşte, căci era duh neastâmpărat şi neîmpăcat chiar cu sine însuşi. Nici lacom de avere, nici de chinuri; mulţumit cu cât avea, cu cât n-avea, când te miri ce nu-i venea la socoteală, ia-ţi, popo, desagii şi toiagul, şi pe ici ţi-e drumul! Vorba ceea: «Geasta cu trepădatele, că nu-s departe satele».

Aci era la Socola, aci în laşi, aci la mănăstirea şi în Târgul-Neamţului profesor, de unde cutreiera munţii în sudoarea frunţii, şi mai la tot pasul cânta:

Apoi:

Iar la urma urmelor:

Şi tot aşa, şi iar aşa, până i se făcea viaţa neagră şi aici; apoi iar se întorcea la laşi, îndrăgindu-l pentru o bucată de vreme.

Duh neastâmpărat şi cutezător în predicile sale de pe amvoanele bisericilor, înţepa ca viespea, zicând:

— Elisei a curăţit de lepră pe Neeman Sirianul, trimiţându-l să se scalde în râul Iordanului. Iară eu vă trimit la Căcaina [3] Mic râuşor din laşi, care se varsă în Bahlui. , ca să vă curăţiţi de lepra ignoranţei şi a trândăviei!

— Odată era o floare, numită ruşinea fetelor, foarte răspândită în ţară la noi; dar de când au luat «mârşavele de modă» [4] Marşandele. locul gospodinelor românce, această floare a început a dispărea din grădinile şi ţarinile noastre.

— Cine are urechi de auzit să audă!

Iar pe cei slugarnici, mândri şi luxoşi, îi arăta cu degetul, zicând:

— Făţarnice, a zis Hristos, curăţă mai întâi partea cea dinlăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie şi cea din afară curată!

Şi câte şi mai câte, publicate prin jurnalul Predicatorul moralului evanghelic , redactat de dânsul, până i-a luat chiriarhia puterea de predicator. Dar părintelui Duhu nu i-a tors mă-sa pe limbă.

Odată, slujind un episcop oarecare de hramul bisericii, la Bunavestire din laşi, părintele Duhu intră în biserică, se închină rar pe la icoane, şi cum era lume multă adunată, şi episcopul sta în strana arhierească, îmbrăcat pompos şi cu mitra pe cap, părintele Duhu se opreşte în faţă-i şi zice cu gura mare, clătinând din cap:

— Dragul mamei Cânilic, bine-ţi şede mitropolit! Unde-i neneaca-ta să te vadă? Apoi, oftând adânc, mai adaugă: Când veţi vedea urâciunea pustiirii stând la locul unde nu se cade să stea, să ştiţi că aproape este sfârşitul, a zis Hristos.

După aceea se trage cu dispreţ din faţa episcopului şi, ieşind din biserică, îşi caută de drum.

Iară ceilalţi popi, înlemniţi cu mâinile la piept, cât pe ce să cadă ameţiţi din picioare, de frica şi de ruşinea arh i păstorul ui.

Nu târziu după aceasta, mitropolitul face pe părintele Duhu arhimandrit cu mitră, adică îi dă voie să poarte straie de mii de lei, fără să aibă cu ce să şi le cumpere.

Şi părintele Isaia, în loc să umble morţiş, ca alţi popi, după cerşitorit, luând şi de pe viu şi de pe mort, să aibă cu ce se împopoţona, el, dimpotrivă, zicea că este de altă părere, şi anume: «Decât să dai de pomană la calici sâmbăta, mai bine ceva de băut mahmurilor, marţea»…

Odată, chemând epitropul unei biserici mai sărăcuţe pe părintele Duhu să slujească de hram, sfinţia-sa şi-a atârnat la piept o cruce mare, de lemn, legată cu sfoară groasă de cânepă, zicând:

— lartă-mă, Doamne, că te-am spânzurat cu aţă, neavând lanţ de aur, nici de argint, cu care te spânzură mai marii mei, arhiereii.

La Mănăstirea Neamţului, stând adeseori de vorbă cu stareţul Naftanail, părintele Duhu îi zicea, şfichiuindu-l, că ruşii din această lavră românească s-au puiezit, ca şi holera adusă în Moldova pe cozile cailor ruseşti la 1828. Stareţul, nemaiputându-i sta împotrivă, zicea de la o vreme: «Hai pacam, părinte Isaia», cinstindu-l cu rachiu îndulcit cu miere, pahar după pahar, până ce părintele Duhu spunea:

— Lasă-mă în pace, cuvioase, că se învârteşte lumea cu mine de-atâta aghiazmă rusească; mai bine să ne împăcăm. Şi începea a-i cânta irmosul următor, pe glas al doilea: «Umblat-au Israil prin valul cel învăluit, c-un ulcior legat de gât şi c-un curcan fript, că s-a proslăvit».

Apoi antifoanele beţivilor, pe glas al patrulea: «Din tinereţile mele, multe oale şi ulcele se luptă cu mine; dar mai multe păhărele, câte stele sunt pe cer…»