Ion Creangă - Amintiri din copilărie

Unui arhimandrit grec ce blagoslovea pe diacon la slujbă: «Să îndrepteze Domnul paşii lui spre tot lucrul bun», părintele Duhu îi zise:

— Ba mai bine să îndrepteze Domnul paşii voştri peste Dunăre, cuvioşilor, că destul ne-aţi pângărit biserica şi neamul cu smeritele voastre blagoslovenii.

Profesorului Columb de la liceu, care zise odată părintelui Isaia «Bună dimineaţa, Duhule», el îi răspunse:

— Mulţumesc, cadavrule! Şi cred că ai la ştiinţă că cuvintele popă şi profesor se încep cu «pocoi», ca şi substantivul porcule.

Popilor de mir, pe care îi numea haldei, le cânta anti-toanele următoare:

«Diaconii şi cu pochii, de treji ce sunt, de-abia văd cu ochii. Iar mamelor preotese, beţia din cap nu le mai iese!»

Şi câte ponturi şi ponosuri nu da dintr-însul, de-i era şi lui lehamete câteodată să se mai întâlnească cu cineva şi să-l mai stârnească la vorbă.

Odată, ieşind supărat de la Mitropolie, îl întâlneşte părintele Arbore de la Bărnovschi şi-l întreabă:

— De unde vii, părinte Isaie?

— Nu ştiu!

— Încotro ai luat-o, părinte Isaie?

— Nu ştiu!

— Cum aşa, de nu ştii nici de unde vii, nici încotro te duci?!

— Iaca cum, răspunse părintele Duhu: când eram băiat, stupeam în palma stângă, apoi trânteam cu muchea palmei celeilalte în stupit şi, în care parte sărea el, într-acolo apucam şi eu.

— Şi acum tot aşa faci? întrebă părintele Arbore.

— Tot, batăr să crape dracul!

— Dar dacă, din întâmplare, ar sări stupitul înspre Golia [5] Biserica din laşi, care cuprinde şi casă de nebuni. , cum ţi s-ar părea?

— Dar ştii că m-ai ars, haldeule?! zise părintele Duhu, luându-şi tălpăşiţa, Dunăre de mânios.

La cea din urmă, strângând părintele Duhu para către para, şi-a comisionat cărţi spiritiste şi, citindu-le, cică a zis către oarecine:

— Aceste cărţi, încăpând în mâna unor şarlatani ignoranţi, ai să auzi vorbindu-se că fac minuni, ca sfinţii.

Şi sfânt să fie rostul părintelui Duhu, căci tocmai aşa s-a întâmplat.

într-una din zile, neavând el cu ce să-şi cumpere pâine, le-a luat cu vravul şi le-a vândut directoraşului unei şcoli primare cu te miri ce. Şi de-atunci începutul spiritiştilor în laşi. De-atunci Grigore Nazianzul, Efrem Şirul, Solomon înţeleptul şi alţi răposaţi de veacuri nu se mai pot linişti în morminte; întrebare peste întrebare li se face. Ş-apoi, ia să nu răspundă, că dracu-i al lor pe şapte ani!

Auzind părintele Duhu că s-a făcut zvon prin laşi despre nişte năzdrăvănii ca aceste, cică s-a luat sfinţia-sa pe gânduri, zicând:

— Vai de cel ce se sminteşte, dar mai vai de cel prin care vine sminteala!

Şi poate că din această pricină, bolnăvindu-se greu, şi-a dat duhul, tocmai când ajunsese îngrijitor la biserica Nicoriţa din Tataraşi; de unde aproape fiindu-i ţintirimul Eternitatea, şi-a luat acolo casă de veci, fie-i ţărna uşoară! Şi de-atunci, caʼ mai ba să-l vadă cineva bădădăind pe uliţele laşilor.

Doi oameni, cunoscuţi unul cu altul, călătoreau odată, vara, pe un drum. Unul avea în traista sa trei pâini, şi celălalt două pâini. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiţi pletoase, lângă o fântână cu ciutură, scoate fiecare pâinile ce avea şi se pun să mănânce împreună, ca să aibă mai mare poftă de mâncare.

Tocmai când scoaseră pâinile din traiste, iaca un al treilea drumeţ, necunoscut, îi ajunge din urmă şi se opreşte lângă dânşii, dându-le ziua bună. Apoi se roagă să-i dea şi lui ceva de mâncare, căci e tare flămând şi n-are nimica merinde la dânsul, nici de unde cumpăra.

— Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi, ziseră cei doi drumeţi călătorului străin; căci, mila Domnului! unde mănâncă doi, mai poate mânca şi al treilea.

Călătorul străin, flămând cum era, nemaiaşteptând multă poftire, se aşază jos lângă cei doi, şi încep a mânca cu toţii la pâine goală şi a bea apă rece din fântână, căci altă udătură nu aveau. Şi mănâncă ei la un loc tustrei, şi mănâncă, până ce gătesc de mâncat toate cele cinci pâini, de parcă n-au mai fost.

După ce-au mântuit de mâncat, călătorul străin scoate cinci lei din pungă şi-i dă, din întâmplare, celui ce avusese trei pâini, zicând:

— Primiţi, vă rog, oameni buni, această mică mulţumită de la mine, pentru că mi-aţi dat demâncare la nevoie; veţi cinsti mai încolo câte un pahar de vin, sau veţi face cu banii ce veţi pofti. Nu sunt vrednic să vă mulţumesc de binele ce mi-aţi făcut, căci nu vedeam lumea înaintea ochilor de flămând ce eram.

Cei doi nu prea voiau să primească, dar, după multă stăruinţă din partea celui al treilea, au primit. De la o vreme, călătorul străin şi-a luat ziua bună de la cei doi şi apoi şi-a căutat de drum. Ceilalţi mai rămân oleacă sub răchită, la umbră, să odihnească bucatele. Şi, din vorbă în vorbă, cel ce avuse trei pâini dă doi lei celui cu două pâini, zicând:

Ţine, frate, partea dumitale, şi fă ce vrei cu dânsa. Ai avut două pâini întregi, doi lei ţi se cuvin. Şi mie îmi opresc trei lei, fiindc-am avut trei pâini întregi, şi tot ca ale tale de mari, după cum ştii.

— Cum aşa?! zise celălalt cu dispreţ; pentru ce numai doi lei, şi nu doi şi jumătate, partea dreaptă ce ni se cuvine fiecăruia? Omul putea să nu ne dea nimic, şi atunci cum rămânea?

— Cum să rămână? zise cel cu trei pâini; atunci aş fi avut eu pomană pentru partea ce mi se cuvine de la trei pâini, iar tu, de la două, şi pace bună! Acum, însă, noi am mâncat degeaba, şi banii pentru pâine îi avem în pungă cu prisos: eu trei lei şi tu doi lei, fiecare după numărul pâinilor ce am avut. Mai dreaptă împărţeală decât aceasta nu cred că se mai poate nici la Dumnezeu sfântul…

— Ba nu, prietene, zise cel cu două pâini. Eu nu mă ţin că mi-ai făcut parte dreaptă. Haide să ne judecăm, şi cum a zice judecata, aşa să rămână.

— Haide şi la judecată, zise celălalt, dacă nu te mulţumeşti. Cred că şi judecata are să-mi găsească dreptate, deşi nu m-am târât prin judecăţi de când sunt.

Şi aşa, pornesc ei la drum, cu hotărârea să se judece. Şi cum ajung într-un loc unde era judecătorie, se înfăţişază înaintea judecătorului şi începe a spune împrejurarea din capăt, pe rând fiecare; cum a venit întâmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună, câte pâini a avut fiecare, cum a mâncat drumeţul cel străin la masa lor, deopotrivă cu dânşii, cum le-a dat cinci lei drept mulţumită şi cum cel cu trei pâini a găsit cu cale să-i împartă.

Judecătorul, după ce-i ascultă pe amândoi cu luare aminte, zise celui cu două pâini:

— Şi nu eşti mulţumit cu împărţeala ce s-a făcut, omule?

— Nu, domnule judecător, zise nemulţumitul; noi n-am avut de gând să luăm plată de la drumeţul străin pentru mâncarea ce i-am dat; dar, dac-a venit întâmplarea de-aşa, apoi trebuie să împărţim drept în două ceea ce ne-a dăruit oaspetele nostru. Aşa cred eu că ar fi cu cale, când e vorba de dreptate.

— Dacă e vorba de dreptate, zise judecătorul, apoi fă bine de înapoieşte un leu istuilalt, care spui c-a avut trei pâini.

— De asta chiar mă cuprinde mirarea, domnule judecător, zise nemulţumitul cu îndrăzneală. Eu am venit înaintea judecăţii să capăt dreptate, şi văd că dumneata, care ştii legile, mai rău mă acufunzi. De-a fi să fie tot aşa şi judecata dinaintea lui Dumnezeu, apoi vai de lume!