Ion Creangă - Amintiri din copilărie

— Dar cum te cheamă pe tine?

— Iaca!.. ce mă-ntreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin aici!

Negustorul începu a-şi face cruce ca de naiba şi iar îl întrebă:

— Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?

— Iaca aşa: vino! u! mă! răspunse Păcală.

Negustorul începu atunci a râde şi zise: ce prost! Apoi îl maî întrebă:

— Dar ce bucate se fac acolo la voi?

— Mai mult terci cu mămăligă mâncăm, zise Păcală.

— Înţelege-mă, prostule! Nu te-ntreb de bucate fierte.

— D-apoi de care bucate mă-ntrebi?

— Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz şi altele.

— Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Păcală.

— Nu te-ntreb de înălţime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aş voi să ştiu ce fel este la voi grăuntele orzului.

— Să-ţi spun, dacă nu ştii, zise Păcală. Grăuntele orzului este lungăreţ, îmbrăcat c-o coajă cam gălbâie şi c-o ţeapă în vârf.

— Bine, ştiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aş voi să cumpăr şi eu.

— De! Nu ştii domnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, şi altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori altăceva.

— Nu mă-nţeleseşi nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?

— Bre!.. Nici asta n-o ştii. Să-ţi spun eu: ei baniţa ori dimerlia şi pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeţii o razi ş-o torni în sac, pe urmă iarăşi o umpli şi tot asemene faci.

— Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce eşti!

— Dar ce fel mă-ntrebi? zise Păcală.

— Cu ce preţ se vinde chila ori baniţa; câţi lei?

— Aşa cum te-nvoieşti; şi câţi lei dai atâta iei.

Negustorul, supărat, îl mai întrebă:

— Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?

— U! hu!.. este badea Muşat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman şi alţii.

— Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toţi la voi în sat?

— Cine-i mai mare? Badea Chiţu; el e mai nalt decât toţi; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său.

— Bre!.. proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa.

— Dar cum? zise Păcală.

— Eu îţi zic: pe cine ascultaţi voi aici în sat?

— I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran; când începe să cânte, tot satul stă cu ochii şi urechile ţintă la el.

— Nu zic aşa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.

— Ei, cum?

— Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult.

— Valeu, maică! la de buhaiul lui moş popa, mare frică mai avem, mămulică! Când vine seara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoşat, de gândeşti că e turbat; când începe să mugească, sperie chiar şi copiii din sat.

— Mă!.. daʼ! ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău, frate cu Miazănoapte sau cu Spaima-pădurii?

— Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă priveşti? Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi dumneata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâini şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi.

— Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire abia ca un dobitoc, la spune-mi, zău: aveţi butnari sau dogari în sat la voi?

— Avem.

— Na cinci bani, şi du-te să-ţi pună doagele ce-ţi lipsesc.

Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o urâcioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale.

Inul: — Ştii tu, cămaşă dragă, ce erai odată?

— Ce să fiu? Eram ceea ce mă vezi: cămaşă albă, cu care se îmbracă oamenii.

— Nu-i aşa! Ai fost o sămânţă, apoi o buruiană, clătinată de vânt, ca toate buruienile: aşa naltă, subţirea, tocmai de potriva mea; erai in cu floricică albastră, fata mea. Când ai fost crescut şi copt, cum sunt eu acum, oamenii te-au smuls din pământ, te-au legat în fuioare, te-au pus copăcel, şi te-au lăsat la soare, ca să te usuci. După aceea te-au culcat pe ţol şi te-au bătut cu beţe, ca să-ţi scoată sămânţa; apoi, bătut şi stâlcit cum erai, te-au dus la baltă şi te-au pus în topitoare, unde-ai stat vro zece zile, ca să te topeşti, adică să-ţi putrezească hlujul. După asta, te-au scos şi te-au pus iarăşi la soare, ca să te usuci, rezemându-te de gardul pe care eşti întinsă acum. Fiind uscat, te-au meliţat, şi hlujul tău s-a prefăcut în puzderie, iară cojiţa ta în fuior. Femeile apoi te-au răgilat, te-au periat şi te-au făcut fuior frumos şi moale ca mătasa; din fuior te-au făcut caier, te-au pus în furcă şi au început a toarce, prefăcându-te în tort sau aţă. Tortul l-au depănat pe râşchitor, spre a-l face căleap; călepele s-au fiert cu leşie, să se înălbească, apoi le-au pus pe vârtelniţă, de pe care au început a le depăna pe mosoare cu letca: de pe mosoare te-au urzit pe urzoi, apoi te-au luat şi te-au învelit pe sulul de dinapoi, punând vergele printre pături, ca să nu se hrentuiască urzeala ; şi fuscei printre rost, ca să nu se încâlcească natra. După asta te-au nevedit, trecându-te prin iţe şi prin spată ; şi, cu ajutorul slobozitorului, al zăvorului şi al lopăţelei , te-au întins în stative , legându-te de sulul de dinainte, de unde se începe «gura pânzei». Călepele lăsate pentru bătătură le-au depănat pe ţevi cu sucala, apoi, punând ţevile în suveică, au început a ţese, adică a trece bătătura printre urzeală cu ajutorul tălpigilor, al scripţilor şi al iţelor. Ca să se îndesească firele, bătătura se bate cu vatalele, între care e aşezată spata. Şi iaca aşa te-au prefăcut în pânză. Când era cald afară şi frumos, femeile te-au dus la baltă şi te-au ghilit; apoi te-au fiert cu leşie şi iar te-au ghilit, până te-ai înălbit. Când erai albă cum trebuie, te-au uscat, te-au făcut vălătuc, te-au croit şi au făcut din tine ceea ce eşti acum.

— Mică buruiană, nu ştiu de unde-ai mai scos atâtea despre mine,

— Ei, dragă, dar poate nu ştii că oamenii mai fac pânză şi din sora noastră cânepă, şi din fratele nostru bumbac, ba şi din înghimpătoarea urzică mai fac un fel de pânză. Dar în fabrici se ţes fel-de-fel de pânzeturi, mult mai uşor şi în timp mult mai scurt.

— Brel multe mai auzi!

— Mai aşteaptă, că n-am sfârşit încă. Din cămaşă sau rufă, peste câtva timp ai să te faci tearfă, din care se face scamă pentru bolnavii din spitale şi pentru soldaţii răniţi în bătălie. Apoi te caută, ca iarba de leac, să facă la fabrică din tine hârtie.

— Mare minune mi-ai spus, dragă buruiană, zise cămăşa. De-a fi aşa, apoi toate lucrurile nu sunt ceea ce se văd, ci altăceva au fost odată, altăceva sunt acum şi altăceva au să fie.

— Tocmai aşa, soro! Gardul, pe care eşti tu întinsă acum, a fost altădată pădure. Ce are să fie de acum înainte? Mătasă, frunză de dud intrată în pântecele unor gândaci. Varul, ce-a fost mai înainte? Dar funiile şi odgoanele? ş.a.

Femeile leneşe de la ţară au cântecul acesta: