Ion Creangă - Amintiri din copilărie

— Ce să zică, milostivă cucoană, răspunde unul. la, întreabă, că muieţi-s posmagii?

— Vai de mine şi de mîne, zise cucoana cu mirare, încă asta n-am auzit! Daʼ el nu poate să şi-i moaie?

— Auzi, măi leneşule: te prinzi să moi posmagii singur, ori ba?

— Ba, răspunse leneşul. Trageţi mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!

Atunci unul din săteni zise cucoanei:

— Bunătatea dumnevoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiţi a strica orzul pe gâşte. Vedeţi bine că nu-l ducem noi la spânzurătoare numai aşa, de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiţi? Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de la mână ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ţi baţi capul!

Cucoana atunci, cu toată bunăvoinţa ce avea, se lehă-meteşte şi de binefacere şi de tot, zicând:

— Oameni buni, faceţi dar cum v-a lumina Dumnezeu!

Iar sătenii duc pe leneş la locul cuvenit şi-i fac felul.

Şi iaca aşa au scăpat şi leneşul acela de săteni, şi sătenii aceia de dânsul.

Mai poftească de-acum şi alţi leneşi în satul acela, dacă le dă mâna şi-i ţine cureaua.

Ş-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa.

La 1857, pe când se fierbea Unirea în laşi, boierii moldoveni liberali, ca de-alde Costache Hurmuzachi, M. Kogălniceanu şi alţii, au găsit cu cale să cheme la Adunare şi câţiva ţărani fruntaşi, câte unul de fiecare judeţ, spre a lua şi ei parte la facerea acestui măreţ şi nobil act naţional. Cum au ajuns ţăranii la laşi, boierii au pus mână de la mână, de i-au ferchezuit frumos şi i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe şi cuşme nouă, de se mirau ţăranii ce berechet i-a găsit. Apoi, se zice că i-ar fi dat pe seama unuia dintre boieri să le ţină cuvânt, ca să-i facă a înţelege scopul chemării lor la laşi.

— Oameni buni, ştiţi pentru ce sunteţi chemaţi aici, între noi? zise boierul cu blândeţe.

— Vom şti, cucoane, dacă ni-ţi spune, răspunse cu sfială un ţăran mai bătrân, scărpinându-se în cap.

— Apoi, iaca ce, oameni buni: de sute de ani, două ţări surori, creştine şi megieşe, Moldova noastră şi Valahia sau Ţara Muntenească, de care poate-ţi fi auzit vorbindu-se, se sfâşie şi se mănâncă între dânsele, spre cumplita urgie şi pieire a neamului românesc. Ţări surori şi creştine, am zis, oameni buni; căci precum ne închinăm noi, moldovenii, aşa se închină şi fraţii noştri din Valahia. Statura, vorba, hrana, îmbrăcămintea şi toate obiceiurile câte le avem noi le au întocmai şi fraţii noştri munteni. Ţări megieşe, am zis, oameni buni; căci numai pârăuaşul Milcov, ce trece pe la Focşani, le desparte. «Să-l secăm dar dintr-o sorbire» şi să facem sfânta Unire, adică înfrăţirea dorită de strămoşii noştri, pe care ei n-au putut s-o facă în împrejurările grele de pe atunci. Iaca, oameni buni, ce treabă creştinească şi frumoasă avem de făcut. Numai

Dumnezeu să ne-ajute! înţeles-aţi, vă rog, oameni buni, pentru ce v-am chemat? Şi dacă aveţi ceva de zis, nu vă sfiiţi; spuneţi verde, moldoveneşte, ca la nişte fraţi ce vă suntem; că de-aceea ne-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alţii şi Dumnezeu să ne lumineze pe toţi cum a şti el mai bine!

— Înţelegem, cucoane, aşa a fi, răspunseră câţiva ţărani mai ruşinoşi; că, dă, dacă nu-ţi şti dumneavoastră ce-i pe lume, noi, ţărănimea de la coarnele plugului, avem să ştim ce-i bine şi ce-i rău?…

— Ba eu, drept să vă spun, cucoane, n-am înţeles! cică zise cu îndrăzneală unul dintre ţărani, anume Ion Roată. Ş-apoi, chiar dacă ne-am pricepe şi noi la câte ceva, cine se mai uită în gura noastră? Vorba ceea, cucoane: «Ţăranul, când merge, tropăieşte, şi când vorbeşte, hodorogeşte», să ierte cinstită faţa dumneavoastră. Eu socot că treaba asta se putea face şi fără de noi; că, dă, noi ştim a învârti sapa, coasa şi secera, dar dumneavoastră învârtiţi condeiul şi, când vreţi, ştiţi a face din alb negru şi din negru alb… Dumnezeu v-a dăruit cu minte, ca să ne povăţuiţi şi pe noi, prostimea…

— Ba nu, oameni buni; s-a trecut vremea aceea, pe când numai boierii făceau totul în ţara aceasta ş-o storceau după plac. Astăzi toţi, de la vlădică până la opincă, trebuie să luăm parte la nevoile şi la fericirea ţării. Muncă şi câştig, datorii şi drepturi, pentru toţi deopotrivă.

Le spuse boierul apoi despre originea românilor, cum şi de cine au fost ei aduşi pe aceste locuri; despre suferinţele lor şi cum au ajuns a fi dezbinaţi şi împrăştiaţi prin alte ţări. Le dă el pilde câte şi mai multe: cu smocul de nuiele, cu taurii învrăjbiţi şi, în sfârşit, se sileşte bietul creştin din răsputeri a-i face să înţeleagă care sunt roadele binefăcătoare ale Unirii, aducându-le aminte că tot «pentru unirea tuturor» se roagă şi sfânta biserică în toate zilele, mai bine de 1.850 de ani.

— Ei, oameni buni, cred că acum aţi priceput!

— Priceput, cucoane, cât se poate de bine, răspunseră mai toţi. Dumnezeu să vă ajute la cele bune!

— Ba eu tot nu, cucoane, răspunse moşul Ion Roată.

— Dumnezeu să mă ierte, moş Ioane, dar dumneata, cum văd, eşti cam greu de cap; ia haidem în grădină, să vă fac a înţelege şi mai bine. Moş Ioane, vezi colo, în ogradă la mine, bolovanul cel mare?

— Îl vedem, cucoane.

— la fă bine şi adă-l ici lângă mine, zise boierul, care şedea acum pe un jilţ în mijlocul ţăranilor.

— S-avem iertare, cucoane, n-om putea, că doar acolo-i greutate, nu şagă.

— la cearcă şi vezi.

Moş Ion Roată se duce şi vrea să ridice bolovanul, dar nu poate.

— la du-te şi dumneata, moş Vasile, şi dumneata, bade Mie, şi dumneata, bade Pandelachi.

în sfârşit, se duc ei vro 3–4 ţărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umeri şi-l aduc lângă boier.

— Ei, oameni buni, vedeţi? S-a dus moş Ion şi n-a putut face treaba singur; dar când v-aţi mai dus câţiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu mare uşurinţă, greutatea n-a mai fost aceeaşi. Povestea cântecului:

Aşa şi cu Unirea, oameni buni! Credeţi dumneavoastră că, de-a ajuta Dumnezeu a se uni Moldova cu Valahia, avem să fim numai atâţia? Fraţii noştri din Transilvania, Bucovina, Basarabia şi cei de peste Dunăre, din Macedonia şi de prin alte părţi ale lumii, numai să ne vadă că trăim bine, şi ei se vor bucura şi ne vor iubi, de n-or mai îndrăzni duşmanii, în vecii vecilor, a se lega de români. D-apoi fraţii noştri de sânge: franţujii, italienii, spaniolii şi portughezii, ce aşteaptă? La orice întâmplare, Doamne fereşte, stau gata să-şi verse sângele pentru noi… Unirea face puterea, oameni buni. Ei, acum cred c-aţi înţeles şi răsînţeles.

— Ba eu, unul, să iertaţi dumneavoastră, cucoane, încă tot n-am înţeles, răspunde moş Roată.

— Cum se face asta, moş Ioane? Mai bine ce v-am tălmăcit, şi un copil putea să înţeleagă.

— Mai aşa, cucoane, răspunseră ceilalţi.

— Moş Ioane, zise acum boierul, cam tulburat de multă oboseală, ia spune dumneata, în legea dumitale, cum ai înţeles, cum n-ai înţeles, de când se face atâta vorbă; să auzim şi noi!

— Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare, dar de la vorbă şi până la faptă este mare deosebire… Dumneavoastră, ca fiecare boier , numai ne-aţi poruncit să aducem bolovanul, dar n-aţi pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneaţi dinioarea, că de-acum toţi au să ia parte la sarcini: de la vlădică până la opincă. Bine-ar fi dac-ar fi aşa, cucoane, căci la război înapoi şi la pomană năvală, parcă nu prea vine la socoteală… Iar de la bolovanul dumneavoastră am înţeles aşa: că până acum noi, ţăranii, am dus fiecare câte-o piatră mai mare sau mai mică pe umeri; însă acum suntem chemaţi a purta împreună tot noi, opinca , o stâncă pe umerele noastre… Să dea Domnul, cucoane, să fie altfel, că mie unuia, nu mi-a părea rău…