Ion Creangă - Amintiri din copilărie

— Stînge-I, moş Nichifor, dacă-i aşa.

Atunci moş Nichifor odată începe a turna la ţărnă peste foc şi-l înnăduşă.

— De-acum, jupâneşică, dormi fără grijă, că acuş se face ziuă. Na, c-am stins focul şi am uitat să-mi aprind luleaua! Dar lasʼ că am scăpărător. Bată-vă pustia, privighetori, să vă bată, că ştiu că vă drăgostiţi bine!

Mai şede moş Nichifor aşa pe gânduri, până-şi găteşte de băut luleaua, apoi se scoală binişor şi se duce în vârful degetelor lângă căruţă. Maica începuse a horăi puţin. Moş Nichifor o clatină încetişor şi zice:

— Jupâneşică, jupâneşică!

— Aud, moş Nichifor, răspunse Maica tresărind spăimântată.

— Ştii ce-am gândit eu cât am stat lângă foc?

— Ce, moş Nichifor?

— la, după ce-i adormi d-ta, să încalec pe o iapă şi să mă reped acasă la mine, să-mi aduc un capăt şi securea şi, când s-a zărî de ziuă, sunt aici.

— Vai de mine, moş Nichifor, ce vorbeşti? Vrei să mă găseşti moartă de frică când îi veni?

— Ba să te ferească Dumnezeu de una ca asta, jupâ-neşică! la lasʼ, nu te spăimânta, că am zis şi eu, ia aşa, o vorbă în vânt…

— Ba nu, moş Nichifor! De-acum nici nu vreau să mai dorm; mă dau jos şi am să şed toată noaptea lângă d-ta.

— Ba păzeşte-ţi treaba, jupâneşică; şezi binişor unde şezi, că bine şezi.

— Ba iaca vin; ş-odată se dă jos şi vine pe iarbă, lângă moş Nichifor.

Şi ba unul una, ba altul alta, de la o vreme i-a furat somnul pe amândoi, şi-au adormit duşi. Şi când s-au trezit ei, era ziulica albă!..

— Iaca, jupâneşică, şi sfânta ziuă! Scoală-te şi hai să vedem ce-i de făcut. Vezi că nu te-a mâncat nimica? Numai frica ţi-a fost mai mare.

Maica, în vorbele acestea, iar a adormit… Iar moş Nichifor, ca cel cu grija, s-a suit în căruţă şi a început a scormoli în toate părţile pe sub coşolină, şi numai iaca că dă de secure, de-o funie şi de un sfredeleac pe pomoştina căruţei!

— Iaca, păcatele mele! Cine-i cu pagubă, şi cu păcat; mă miram eu să nu se îngrijească biata babă de mine, până într-atâta. Pentru c-am năpăstuit-o chiar pe sfânta dreptate, am să-i duc un fes roş şi un tulpan undelemniu, ca să-şi mai aducă aminte din tinereţe. Eu se vede că m-am luat ieri cu luleaua. Dar biata baba mea, bună, rea, cum este, tot a ştiut ce-mi trebuie la drum, numai nu le-a pus la locul lor… Dar ţi-ai găsit să ştie femeia trebile bărbatului!

— Jupâneşică, jupâneşică!

— Ce-î, moş Nichifor?

— Daʼ nu ştii una! Scoală-te, că am găsit şi secure şi frânghie, şi sfredel, şi tot ce-mi trebuie.

— Unde, moş Nichifor?

— la, pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să răspundă. Am păţit şi noi ca un cerşetor care şedea pe comoară şi cerea milostenie… Daʼ bine că s-au găsit şi acum; tot biata babă se vede că le-a pus.

— Vezi cât eşti de avan, moş Nichifor, cum îţi încarci sufletul de păcate?

— Apoi dă, jupâneşică, văd şi eu că am greşit, de-am ponegrit-o aşa de tare către d-ta. Da de-acum am să-i cânt şi eu un cântec de împăcare:

Ş-odată suflecă moş Nichifor mânecile, taie un stuhariu de fag şi face un capăt minunat. Apoi îl aşază cum trebuie, pune roata la loc, înhamă iepele, iese încet-încet la drum şi zice:

— Sui, jupâneşică, şi haidem să mergem de acum!

Iepele, fiind hrănite şi odihnite bine, pe la prânzul cel mare i-au pus în Piatra.

— Iaca, te-am văzut ş-acasă, jupâneşică!

— Slavă lui Dumnezeu, moş Nichifor, că şi-n pădure nu mi-a fost rău…

— Aşa este, jupâneşică, nu-i vorbă, dar ca la casa omului nu-i nicăiurea.

Şi, din vorbă în vorbă, au şi ajuns la poarta lui jupan Iţic. Iţic tocmai atunci venea de la şcoală şi, când a văzut pe Maica, nu mai ştia ce să facă de bucurie. Dar când a mai auzit şi despre întâmplarea ce au avut, şi cum i-a scăpat Dumnezeu din primejdie, nu ştia cum să mulţumească lui moş Nichifor. Cu ce nu l-au dăruit ei? Că se mira şi el singur ce dăduse peste dânsul.

A doua zi, moş Nichifor a pornit înapoi cu alţi muşterii. Şi când au ajuns acasă, era foarte vesel, încât nu ştia baba lui ce l-a găsit, de-i aşa cu chef, cum nu mai fusese de multă vreme. După aceasta, tot la două-trei săptămâni, jupâneşica Maica venea la Neamţ la socri şi se întorcea acasă numai cu moş Nichifor, fără să se mai teamă de lup…

După un an, sau după mai mulţi, moş Nichifor s-a răsuflat, la un pahar cu vin, către un prieten al său, despre întâmplarea din codrul Grumăzeştilor şi frica ce a tras jupâneasa Maica… Prietenul lui moş Nichifor s-a răsuflat şi el către alţi prieteni ai săi, şi de-atunci oamenii, cum sunt oamenii, ca să-i pună sânge rău la inimă… au început a porecli pe moş Nichifor şi a-i zice: «Nichifor Coţcariul, Nichifor Coţcariul». Şi poate acum a fi oale şi ulcioare, şi tot Nichifor Coţcariul i-a rămas bietului om numele şi până în ziulica de astăzi.

Cică era odată într-un sat un om grozav de leneş; de leneş ce era, nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca. Şi satul, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spânzure, pentru a nu mai da pildă de lenevie şi altora. Şi aşa, se aleg vreo doi oameni din sat şi se duc la casa leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimţitor, şi hai cu dânsul la locul de spânzurătoare!

Aşa era pe vremea aceea.

Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură în care era o cucoană. Cucoana, văzând în carul cel cu boi un om care semăna a fi bolnav, întrebă cu milă pe cei doi ţărani, zicând:

— Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, şi-l duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute.

— Ba nu, cucoană, răspunse unul dintre ţărani; să ierte cinstită faţa dumneavoastră, dar aista e un leneş care nu credem să fi mai având pereche în lume, şi-l ducem la spânzurătoare, ca să curăţim satul de-un trândav.

— Alei! oameni buni, zise cucoana, înfiorându-se; păcat, sărmanul, să moară ca un câine, fără de lege! Mai bine duceţi-l la moşie la mine; iacătă curtea pe costişa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia aşa, pentru împrejurări grele, Doamne fereşte! A mânca la posmagi şi-a trăi şi el pe lângă casa mea, că doar ştiu că nu m-a mai pierde Dumnezeu pentr-o bucăţică de pâine. Dă, suntem datori a ne ajuta unii pe alţii.

— l-auzi, măi leneşule, ce spune cucoana: că te-a pune la coteţ, într-un hambar cu posmagi, zise unul dintre săteni. Iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunericul să te bată, urâciunea oamenilor! Sai degrabă din car şi mulţumeşte cucoanei că te-a scăpat de la moarte şi-ai dat peste belşug, luându-te sub aripa dumisale. Noi gândeam să-ţi dăm săpun şi frânghie. Iar cucoana, cu bunătatea dumisale, îţi dă adăpost şi posmagi; să tot trăieşti, să nu mai mori! Să-şi pună cineva obrazul pentru unul ca tine şi să te hrănească ca pe un trântor, mare minune-i şi asta! Dar tot de noroc să se plângă cineva… Bine-a mai zis cine-a zis că «Boii ară şi caii mănâncă». Hai, dă răspuns cucoanei, ori aşa, ori aşa, că n-are vreme de stat la vorba cu noi.

— Dar muieţi-s posmagii? zise atunci leneşul, cu jumătate de gură, fără să se cârnească din loc.

— Ce-a zis? întrebă cucoana pe săteni.