Ion Creangă - Amintiri din copilărie

Hii! opt-un cal, că nu-s departe Galaţii, hii!!!

N-apucă a merge nici douăzeci de prăjini, şi prrr! se rupse un capăt!

— Na, asta încă-i una!

— Vai de mine, moş Nichifor, avem să înnoptăm în pădure!

— la nu mai meni a rău, jupâneşică, că doar n-am păţit eu asta numai o dată în viaţa mea. Până-i îmbuca d-ta ceva, şi iepele iestea ş-or şterge gura c-oleacă de coşolină, eu am şi pus capătul.

Când se uită moş Nichifor la belciug, bărdiţa nicăieri!

— Apoi toate-au fost cum au fost, zise moş Nichifor, încreţind din sprâncene şi oţărându-se, dar asta pică de coaptă. Bat-o Dumnezeu de babă s-o bată! Iaca cum îngrijeşte ea de mine! Aşa-i că nu-i securea?

Maica, sărmana, când mai aude şi asta, începe a suspina şi a zice:

— Moş Nichîfor, ce facem noi?

— la lasʼ, jupâneşică, nu te împuţina cu inima, că tot mai am oleacă de nădejde.

Ş-odată scoate bul ic herul din teacă, îl dă pe amânar şi începe a ciocârti un gârneţ de stejar din anul trecut… L-a tăiat el cum l-a tăiat, apoi a început a cotrobăi prin chilna căruţei, să găsească nişte frânghie; dar de unde să iei dacă n-ai pus?

Dacă vede şi vede, taie băierile de la traistă, mai căpeţala din capul unei iepe şi face cum poate, de leagă gârneţul unde trebuia; pune roata la loc, vâră leuca, suceşte lamba ş-o strânge la scară; apoi îşi aprinde cioanca şi zice:

— Iaca, jupâneşică dragă, cum învaţă nevoia pe om ce să facă… Cu moş Nichifor ţuţuianul nu piere nimene la drum. De-acum, numai să te ţii bine de carâmbi şi de speteze, că am să mân iepele iestea de au să scapere fugind. Daʼ să ştii d-ta că babei mele n-are să-i fie moale când m-oi întoarce acasă… Am s-o iau de cânepa dracului şi am s-o învăţ eu cum trebuie să caute altă dată de bărbat; că femeia nebătută e ca moara neferecată. Ţine-te, jupâneşică! Hi, ha!!!

Ş-odată încep iepele a fugi, de pârâiau roatele şi sărea colbul în naltul cerului. La vro câteva obraţuri, gârneţul s-a înfierbântat, s-a muiat şi… folfenchiu! iar sare roata!

— Bre! c-anapoda lucru; se vede că azi-dimineaţă mi-a ieşit înainte vrun popă, sau dracu ştîe ce!

— Moş Nichîfor, ce facem noi?

— Om face noi ce-om face, jupâneşică. Dar acum, deodată, linişteşte-te acolo şi taci molcum. Bine că nu s-a întâmplat asta în mijlocul câmpului, undeva. Lemne, slavă Domnului, sunt deajuns şi de-ntrecut în pădure. Poate să ne-ajungă cineva din urmă ori să ne întâmpine cineva dinainte şi să-mi împrumute vro secure. Şi cum vorbea, numai iaca că vede venind un om din urmă cu traista în băţ.

— Bun ajuns, om bun! Aşă-i că s-a stricat drumul în mijlocul căruţei?

— la lasʼ şaga la o parte, măi omule, şi mai bine vinʼ de-mi ajută să pun capătul ista, că vezi că-mi crapă inima de necaz.

— Dʼapoi eu mă grăbesc să ajung la Oşlobeni. D-ta poţi să mâi astă-noapte şi în pădure; nu cred că-i muri de urât!

— Mă mir că nu ţi-e oarecum, să-ţî fie, zise Nlchifor posomorât; eştî un cheag zbârcit, maî ca şi mine, şi iaca ce-ţi urlă prin cap!..

— Daʼ nu-ţi fie cu bănat, om bun, că am şuguit şi eu. Bun rămas! Te-a învăţa Dumnezeu ce să faci… şi s-a tot dus înainte.

— Vezi, jupâneşică, câtu-i de-a dracului lumea asta? Numai de pleşcuit umblă, la să fie un antal cu vin ori cu rachiu, şi să vezi atunci, ar şedea carul stricat atâta timp în mijlocul drumului? Cum văd eu, tot moş Nichifor are să facă ce a face. la să mai fac o încercare.

Şi iar începe a tăia alt gârneţ. Mocoşeşte el cât mocoşeşte, până îl pune şi pe acela. Apoi dă bici iepelor şi iar mai trage un ropot; când, numai iaca ce ajunge roata de-o teşitură, şi îar se rupe capătul.

— Acuma, jupâneşică, mai că-mi vine să zic şi eu ca omul cela, că are să ne fie masul în pădure.

— Vai de mine şi de mîne, moş Nichifor, ce spui?!

— la! spun şi eu ce văd cu ochii. Uîtă-te! Nu vezi şi d-la că dă soarele după deal, şi noi tot pe loc stăm? Daʼ nu-i nimica, jupâneşică, să n-ai nicî o grijă, că ştiu eu o poiană în pădure, chiar aici, pe-aproape; să tragem acolo, şi suntem ca şi în casă la noi. Locul e ferit, şi iepele au ce paşte. D-ta te-i culca în căruţă, şi eu te-oi străjui toată noaptea. Helbet, o noapte nu-i legată de gard, a trece ea cum a trece, dar a pomeni ea baba mea, câte zilişoare a avea, de necazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage…

— Apoi dar, fă cum ştii, moş Nichifor, numai să fie bine.

— Lasʼ, jupâneşică, nu-ţi face voie rea, că are să fie cât se poate de bine.

Ş-odată moş Nichifor apucă iepele de dârlog, cârneşte căruţa ş-o târăşte cum poate până în poiană.

— Iaca, jupâneşică, ce rai al lui Dumnezeu e aici; să tot trăieşti şi să nu mai mori! Numai d-voastră nu sunteţi deprinşi cu ce-i frumos pe lume. la mai dă-te oleacă pe jos, până se mai vede, ca să strângem nişte târşuri şi să facem toată noaptea foc, să fugă ţânţarii şi toate gângănii le pe lume!

Biata Maica vede şi ea că tot de una îi e acum. Se dă jos şi începe a strânge la târşuri.

— Doamne! bine-ţi mai şede, jupâneşică; parcă eşti una de-a noastre! Nu cumva a ţinut vreodată tatăl d-tale orândă în sat, undeva?…

— Ba a ţinut mult timp ratoşul de la Bodeşti.

— Apoi mă miram eu de ce vorbeşti aşa de bine moldo-veneşte şi aduci la mers cu de-a noastre. De-acum n-am să te mai cred că te temi de lup. Ei! ei! cum ţi se pare aici în poiană? Aşă-i că erai să mori şi să nu ştii ce-i frumos pe lume? la auzi privighetorile ce haz fac! la auzi turturelele cum se îngână!

— Moş Nichifor, oare n-om păţi ceva în noaptea asta? Ce-a zice Iţic?

— Iţic? Lui Iţic i s-a părea c-a prins pe Dumnezeu de-un picior, când te-a vedea acasă. Daʼ ce crezi d-ta, că Iţic ştie ce-i pe lume? Cum sunt întâmplările la drum? Aşa, numai să se mute de pe vatră pe cuptor, ştie şi hleabul de baba mea, de-acasă. Jupâneşică, ia să te vedem, ştii cum să faci focul?

Maica aşază gătejele, moş Nichifor scapără, şi îndată amândoi aţâţă focul. Apoi moş Nichifor zice:

— Vezi, jupâneşică, cum pârâie de frumos gătejele?

— Văd, moş Nichifor, dar îmi tremură inima în mine de frică!

— Ă… ra? Daʼ ce, Doamne iartă-mă, parcă eşti din neamul lui Iţic. Daʼ fii mai cu inimă oleacă! Ori, dacă eşti aşa de fricoasă, apoi sui în căruţă şi te-aşterne pe somn, că noaptea-i numai un ceas; acuş se face ziuă!

Maica, îmbărbătată de moş Nichifor, se suie în căruţă şi se culcă. Iară moş Nichifor îşi aprinde luleaua, aşterne cojocul şi se pune într-o râlă jos, lângă foc; şi pâc! pâc! pâc! pâc! din

lulea, cât pe ce era să-l prindă somnul, când numai iaca că-i sare o scânteie pe nas!

— Ptiu, drace! asta trebuie să fie scânteie din gătejele culese de Maica, că tare m-a fript… Dormi, jupâneşică Maică?

— Parcă era să mă prindă somnul oleacă, moş Nichifor, dar mi-au venit o mulţime de năluciri prin cap, şi m-am trezit.

— Şi eu mai tot aşa am păţit: mi-a sărit o scânteie pe nas, şi mi s-a speriat somnul, de parcă am dormit o noapte întreagă. Lasʼ că poate să mai doarmă cineva de răul nebunelor istor de privighetori? parcă-şi fac de cap, nu altăceva! Daʼ acum li-e şi lor vremea să se drăgostească… Dormî, jupâneşică?

— Parcă iar era să mă prindă somnul, moş Nichifor.

— Ştii una, jupâneşică? Mie-mi vine să sting focul, că tocmai acum, în durătul ista, mi-am adus aminte că dihania de lup adulmecă şi vine după fum.