Javier Salazar Calle - Sumalee. Povești Din Trakaul

Sumalee s-a apropiat de mine și i-am simțit capul atingându-mi corpul. Mi-am luat inima în dinți și i-am căutat mâna cu a mea. Nu mi-a luat mult timp să o găsesc și i-am strâns-o. Ea a reciprocat. Nu importa plaja murdară, apa murdară sau navele care stricau panorama. Cerul portocaliu, tăcerea din jurul nostru ruptă doar de cântecul păsărilor și mâna ei strângând-o pe a mea, era paradisul.

M-am întors spre ea nervos și cu cealaltă mână i-am luat ușor bărbia și i-am ridicat capul, astfel încât ochii noștri erau la doar câțiva centimetri. Se uita la mine serioasă, cu intensitate, cu anticipație. Mi-am înclinat capul și mi-am pus buzele pe ale ei. Ea le-a despărțit puțin și i-am luat buza de jos între ale mele. Am ținut-o o secundă și am savurat-o apoi m-am tras încet, încet, lăsând-o să scape. Pentru o clipă am crezut că Sumalee se va arunca să-mi dea încă un sărut, dar dintr-o dată fața ei s-a schimbat.

─ Trebuie ... Trebuie să plecăm –a spus cu vocea tremurând.

─ Presupun, deși nu pentru că vreau să mă mișc de aici. Aș vrea ca acest moment să dureze pentru totdeauna.

Sumalee nu a răspuns. S-a întors și m-a tras de mâna să o urmez. Ne-am suit pe biciclete și ne-am întors la intrare cât de repede am putut. Cu toate astea, ultimele câteva minute le-am făcut aproape în întuneric.

Am dat bicicletele înapoi și am mers de mână la stația de autobuz fără să spunem vreun cuvânt. Trebuia să luăm autobuze diferite. Primul care a sosit a fost al ei. Când am ajuns în stație mi-a dat un sărut moale pe obraz, mi-a mângâiat fața cu un indiciu de tristețe în ochi și s-a suit. Pe scară s-a întors și mi-a spus:

─ Vorbim. Ai grijă de tine.

─ Și tu, Sumalee. Ești bine?

S-a întors fără să răspundă și și-a căutau un loc. M-am uitat la autobuzul ei, cu un sentiment ciudat. Un amestec de euforie cauzat de sărut și de confuzie cauzat de atitudinea sa ulterioară. Nu înțelegeam. Nu a respins sărutul, chiar l-a întors, dar ceva a oprit-o după, nu s-a mai uitat la mine și a căzut pe gânduri, aproape tulburată aș putea spune. Cu toate acestea, a spus că vorbim. Cum să interpretez toate astea? Poate că nu a vrut să mă sărute, pentru că nu simțea ce simțeam eu, dar nu a fost în stare să spună nu, poate că sărutul i-a amintit de un iubit pierdut din trecut ... Poate că în cultura ei era greșit să te săruți atât de curând. N-aveam nici o idee.

Va trebui să aflu, trebuia să știu. Acum nu puteam decât să mă gândesc la cum va fi data viitoare când ne vom vedea: Sumalee cea veselă și mereu zâmbitoare sau cea demoralizată și abătută care și-a luat rămas bun.

Nu puteam aștepta să aflu răspunsul.

Eram așezat în curte uitându-mă la antrenamentul de Muay Thai. Mă gândeam că cea mai rea parte a închisorii era plictiseala. Atât de multe ore fără nimic de făcut, fără nimeni cu care să vorbesc, când am fost abordat de un om mare, chel, cu o privire tulburată pe care îl văzusem uneori pe acolo. Avea o cicatrice lungă urât vindecată de la ochiul stâng până la mijlocul capului. Nu se băga prea mult în seamă cu ceilalți prizonieri și nimeni nu părea să vrea să se apropie prea mult de el. Părea destul de bolnav la cap. S-a oprit în fața mea balansându-se dintr-o parte în alta și s-a uitat la mine fix cu ochii mari, fără să clipească. Nu știam ce să cred. Dacă, de asemenea, mă va lovi sau îl amuza să mă privească. În orice caz, te speria. După câteva secunde de tensiune mi-a vorbit cu un accent australian puternic.

─ Ce le-ai făcut?

─ Cum?

─ Da, ce le-ai făcut afurisiților de galbeni de te tratează așa? –a întrebat din nou, dând din cap spre grupul de abuzatori care vorbeau la celălalt capăt al curții.

─ Nimic din câte știu eu. N-am făcut nimic la nimeni din închisoare. Cum nu sunt frați ai nemernicei care m-a băgat aici ...

─ Atunci este ciudat că te urmăresc așa cum o fac, nu?

─ Asta cred și eu, dar ce pot face?

─ Nimic, presupun.

─ Nu mă deranjează că vorbești cu mine, din contră, apreciez, dar nu ți-e frică că se vor lua de tine pentru că vorbești cu mine? Nimeni nu vrea să mi se apropie din cauza asta.

─ De mine? Nu cred. De când am intrat aici, am jucat rolul unui nebun periculos capabil de orice, și de atunci, nimeni nu se pune cu mine. Și sunt mulți ani deja.

─ Și cum ai făcut? –am întrebat, deși în realitate mă gândeam că nu îi era dificil să se dea drept un nebun periculos. Mie mi se părea unul. Mi-ar fi folosit așa ceva.

─ În prima zi când un galben nenorocit s-a pus în fața mea încrezut am țipat ca un nebun și m-am repezit asupra lui, lovindu-l, mușcându-l trăgându-l de păr ... Ca și posedat. Aproape l-am omorât. În acea bătaie mi-au făcut cicatricea când prietenii lui au intervenit să-l apere. El a ieșit mai rău, te asigur –a afirmat cu ochi sadici și zâmbind. Am petrecut un timp izolat, dar când am ieșit, datorită feței mele neprietenoase și faimei generate de acea bătaie nimeni nu m-a mai deranjat vreodată. Din când în când fac ceva sau mârâi la cineva ca să nu uite că sunt capabil de orice și așa este. Dacă mă văd cu tine vor crede că este o altă excentricitate a farangului trăsnit. Apropo, numele meu este James, a spus întinzându-mi mâna.

─ David, încântat, am răspuns dându-i mâna. Ce înseamnă farang?

─ Este cum ne spun nouă occidentalilor localnicii proști. Nu știu dacă înseamnă străin, alb sau demon; dar nici nu-mi pasă. Și un alt lucru, nu te amăgi, doar pentru că vorbesc cu tine nu înseamnă că voi face ceva să te ajut când te atacă. Una e că îmi place să îi atac un pic și cu totul altceva că mă voi risca cu niște chinezi pentru tine, nu îmi pasă de tine nici un rahat.

Era clar că noul meu prieten nu avea mare stimă pentru tailandezi, ca să nu spun că părea destul de rasist, dar nu era ca și cum aveam de unde să aleg. Era prima persoană care îndrăznea să se relaționeze cu mine de când intrasem. Într-o situație normală i-aș fi întors spatele după ce i-aș fi spus ce cred despre rasiști, dar nu eram într-o situație normală. Din contră, eram chiar la polul opus. Și nu eram complet în dezacord că unii tailandezi meritau să moară. Cel puțin una.

Am discutat banalități un timp. A râs un pic de prizonierii care se antrenau, țipând ca și când erau în finala campionatului mondial și își pariase toți banii pe luptă. Unii se opreau să vadă cine țipa așa, dar când vedeau că era el, continuau. Mie nu îmi plăcea în mod deosebit atenția așa că îmi puneam capul între picioare ca să nu mă recunoască.

De asemenea, a petrecut câteva minute blestemând numărul de negri din închisoare. Mi-a spus că aproape toți erau nigerieni și toți pentru probleme de droguri. Traficul de droguri cu Nigeria era o piață mare. Chiar și așa, liderul lor nu era nigerian, asta era cert, dar nimeni nu părea să-i cunoască originea. Era, de asemenea, negru, mare și puternic, cu o cicatrice curioasă în formă de semilună pe față și toți păreau să-l teamă. Chiar și James. Aparent, era un mercenar african, un copil de război forțat să lupte și să ucidă de foarte tânăr și nu glumea. Părea foarte liniștit, dar când era necesar, era foarte violent și nu părea să-i fie frică de nimeni și de nimic. Se zvoneau multe despre el, cu toate că nimeni nu știa care era de fapt adevărul: că fusese forțat să-și ucidă fratele când l-au înrolat cu forța într-un grup armat la doar unsprezece ani, doi ani mai târziu a ucis șeful care i-a ordonat să-și omoare fratele și l-au numit cap, că era un ucigaș plătit, că a fost un susținător al sclaviei în războiul din Congo, că mânca inima victimelor sale, că violase sute de bărbați și femei, inclusiv copiii, că îi plăcea să ucidă cu propriile-i mâini, că o dată a ars un oraș întreg de viu doar pentru că nu i-au spus unde se ascundea o persoană pe care o căuta, că traficase cu tot felul de produse ilegale ... atâtea atrocități ... și văzându-l nici una nu mi se părea neplauzibilă. Era într-adevăr înfricoșător. Foarte. Din fericire, mă ignora complet.