Amy Blankenship - Inima Timpului

Kyoko începu să-l urmărească, dar se opri în mijlocul treptei, simțindu-i ochii.

În timp ce briza a suflat părul ei roșcat de pe fața ei, ea a ridicat ochii spre clădire, întrebându-se ai cui ochi o mângâiau, dar nu putea vedea pe nimeni. Ea a fost capabilă să simtă lucruri ciudate în ultimii ani și ea știa fără îndoială că cineva era acolo... privind-o. Aproape că simțea că o atinge.

Se gândi că văzu o mișcare la o fereastră superioară, dar, după o inspecție mai atentă, o găsi goală. Kyoko înălță un oftat înăuntru, realizând că sentimentul ciudat dispăru. Își mușcă încet buza de jos, așteptând ca dezamăgirea să plece. Învinsă în cele din urmă l-a prins pe Tama când intra pe ușă. Amândoi au înghețat când s-au uitat în jur.

”Locul ăsta e minunat,” șopti Tama, în timp ce privi în sus, apoi se aplecă pentru a adăuga cu o voce serioasă. "Poate dorești să păstrezi acea hartă... te cunosc, te vei pierde aici".

Kyoko părea să nu-l audă, în timp ce ochii îi rătăceau în interiorul sălii principale. Sala în care locuiau era de cel puțin trei etaje înălțime, cu scări care se rostogoleau până la celelalte etaje într-o spirală. Pe o parte, era o bibliotecă enormă, în timp ce cealaltă parte arăta ca o zonă de agrement, iar în mijloc era un candelabru gigantic atârnat de tavanul înalt boltit.

” Mi-ar plăcea foarte mult să văd asta căzând,” confirmă ea cu o înghițitură.

Mai jos erau zone de ședere cu mobilier de pluș. Studenții erau deja ocupați și făceau diferite lucruri, deși era foarte devreme dimineața. Vroia să fie aici cât mai curând posibil, și acum era 7:30. Ea se uită repede la hârtie, întrebându-se unde ar trebui să meargă.

Mormăind, ea se uită peste umăr la Tama și arăta în sus scările în spirală în fața lor. Aveau patru valize între ele, de vreme ce Kyoko se mișca de fapt și erau foarte grele.

Expresia lui Tama a scăzut. "Cred că glumești." El a dat drumul mânerului celei mai mari valize, știind că roțile de pe fundul lui nu ar fi ajutat de data asta. "Am doar 12 ani pentru ca să strig cu voce tare."

Ea își întări umerii în hotărâre.

Kyoko a fost surprins când o voce masculină din spatele ei a întrebat: "Sunteți domnișoara Kyoko Hogo?"

Se întoarse instantaneu spunând: "Da".

Ochii ei s-au lărgit când s-au întâlnit cu un tip foarte frumos. Avea uimitori ochi albaștri și păr lung și întunecat care era prins în spate într-o coadă de cal. Privind cu uimire, simți că o briză ciudată îi mângâie fața. Capetele părului ei moale îi gâdilau obrajii, pe măsură ce îl prinse briza.

Îi arătă un zâmbet foarte fermecător. Apoi, spre uimirea ei, el și-a frânt degetele și doi tipi au ieșit aproape de nicăieri, și-au luat sacii și au urcat scările cu ei. Ochii lui Kyoko se lărgiseră în timp ce îi privea, dar înainte de a putea spune ceva, celălalt tip îi luase mâna în a lui și o aduse la buze, îi dădu un sărut ca de prinț.

Numele meu este Kotaro și nu aș vrea să văd pe cineva așa de frumos că trebuie să transporte ceva atât de greu. Acum, dacă mă vei urma, îți voi arăta dormitorul tău." Ținând mâna în a lui, Kotaro se întoarse cu încredere și porni pe scări.

Căldura bruscă care se răspândi de-a lungul degetelor lui și în braț părea să continue să se răspândească în corpul lui... trezindu-i sângele de gardian. Era secretul ei păstrat. Kotaro îi dădu mâna strâns, știind că era cea pe care o așteptase cu așa răbdare. A simțit că era al doilea care a urcat în cameră.

Kyoko ridică o sprânceană delicat, gândindu-se în sine: "Zeii m-au salvat de băieți. În ce am intrat?'

Întorcându-se, ridică din umeri la Tama, care stătea acolo cu gura deschisă. Kyoko își înclină capul în lateral și ridică o sprânceană. "Tama fii atent, ai putea să prinzi muște așa." Apoi, înainte de a se putea redresa, s-a întors și a urmat forma tipului cunoscut doar ca Kotaro.

Ea a creat-o mental pentru ea pe tabla ei imaginară, unde păstrase scorul în secret pentru ea și Tama. L-a auzit în spatele ei, în timp ce urca pe scări, și acum știa că va câștiga jocul.

Au trecut de un alt tip în josul scărilor și, în timp ce el a trecut fără să se uite la ea, a simțit o clipire prin inima ei și respirația i s-a oprit. Toate sunetele au dispărut în timp ce el a trecut cu mișcare înceată. Apoi, totul s-a întors la mult prea normal pe măsură ce inima ei a depășit bătăile, apoi a urcat.

Un sentiment de neliniște se strecură pe pielea ei ca și cum ar fi lipsit ceva... sau mai mult ca și cum ar fi pierdut ceva și îi lipsea teribil. Încercând să zdruncină reacția ciudată, nici măcar nu se întoarse să se uite la cine o făcuse, simțind că în acel moment era mai bine să nu știe.

"Ei bine, măcar sunt destui băieți pe aici pentru ca voi să săriți peste", a șoptit Tama făcând-o pe Kyoko să mârâie mental.

În vârful scărilor se întoarse, urmându-l pe Kotaro pe un hol lung, cu multe uși pe ambele părți. Ea presupunea că acestea erau camerele de dormit, dar nu a încetinit deloc sau nu s-a oprit la nici una dintre ele. La capătul holului era o ușă pe care se citește NU intra. Era puțin cam confuză atunci când Kotaro și cei doi purtându-le sacii grațios printre ele ca și cum ar fi aparținut locului, doar pentru a se întoarce la un alt zbor pe scări.

Tama s-a închis de Kyoko și a bombănit: "Cred că te trimit în temniță."

Kyoko a zâmbit peste umăr la ea: - Noi mergem în sus nu jos figuranto.

“Atunci, o cameră rece în vârful turnului, “ Tama se răsuci spre spate cu capul.

“Ei bine, cel puțin eu voi rămâne în formă,“ spuse ea, în timp ce ajunseră la vârful unui alt refugiu elegant de scări, apoi s-au întors pe un alt hol, dar acesta era frumos. Părea că podeaua era chiar făcută din marmură. Ușile erau foarte îndepărtate. În această sală erau doar trei camere și își făcea griji pentru sine că poate Kotaro nu știa unde ar fi presupus că ar trebui să fie.

Kotaro a mers la ultima ușă, gândindu-se că trebuie să fie o persoană foarte specială, pentru că în acest hol nu erau prea mulți oameni lăsați să știe că este cea mai bună cameră din întregul campus. A pășit în fața ușii și a așteptat-o pe ea și pe tânăra ei prietenă să îi ajungă.

Kotaro se mira, ea era nervoasă. El putea să miroasă. Se uita în ochii ei furtunoși de smarald și-și simți deja inima tremurândă, dar deocamdată, el ar face așa cum i s-a spus.

Își ținea mâna, cu palma în sus. "Acum voi pleca, dar dacă este nevoie de ceva..." El îi dădu cheia de la camera ei și, arătându-i o privire care o făcu să fie roșie, se aplecă galant, apoi le făcu semn celor doi bărbați să-l urmeze.