Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

— A… înseamnă că dumneata nu ești Krivoșein? Adică ești Krivoșein, dar… din Moscova?

— Exact. Ei, te salut… Te salut, Valea-Adam, suflet rătăcit!

— Salut.

Își strânseră mâinile. Krivoșein cercetă chipul bronzat de soare și ars de vânt al lui Adam. Trăsăturile îi erau cam dure, dar frumoase. „Totuși, Valea nu s-a muncit degeaba! Uite ce-a ieșit!” Numai în ochii de culoare deschisă, pe sub genele decolorate, i se citea o sfială ascunsă.

— Acum o să fie mulți cu numele Krivoșein, Valentin Vasilievici.

— Poți să-mi spui Adam. Am să iau acest nume.

— Dar pe unde ai umblat, Adam?

— La Vladivostok, o, doamne… Râse scurt, ca și cum s-ar fi îndoit că are dreptul să glumească. La Vladivostok și în împrejurimile sale.

— Ce vorbești? Asta-i grozav! Krivoșein îl privi cu invidie. Ai montat utilaje în porturi?

— Nu, chiar… Am aruncat în aer stâncile submarine cu dinamită. Iată… Acum m-am întors să lucrez…

— Și nu ți-e teamă?

Adam îl privi pe Krivoșein drept în ochi.

— Mi-e teamă, dar… înțelegi, am o idee. În loc de a sintetiza oameni artificiali, aș vrea să încerc să-i transform în „mașina-mamă” pe cei obținuți. Adică… să te scufunzi în lichid, să acționezi cu ajutorul informației externe… Probabil că se poate, ce zici?

Adam se sfia totuși. Își dădu seama că se sfiește și-i era ciudă că, din cauza asta, și-a expus ideea sa atât de stângaci.

— E o idee bună, spuse aspirantul. Îl privi pe Adam cu o curiozitate nouă.

„În fond, nu suntem chiar atât de diferiți. Sau asta este logica interioară a descoperirii?”

— Numai că a mai fost experimentată, Val. Ei și-au scufundat în lichidul nostru diferite părți ale corpului. Se pare că s-au scufundat și în întregime.

— Și iese ceva?

Iese… Numai că, cu ultima experiență, încă nu e totul prea limpede.

Dar e ceva formidabil! Înțelegi?… În felul acesta se poate introduce informația Artei în om, cu selecție, după principiul legăturii inverse… Adam, încurcându-se și sfiindu-se în continuare, i-a expus lui Krivoșein gândurile sale cu privire la înnobilarea omului cu ajutorul artei.

Dar aspirantul l-a înțeles. La urma urmelor, nu e atât de greu să te înțelegi pe tine însuți.

— … În munca noastră, noi trebuie să pornim de la ideea că omul tinde spre mai bine, cită, zâmbind, o însemnare din jurnalul lui Krivoșein, de la faptul că nimeni sau aproape nimeni nu vrea să facă în mod conștient ticăloșii și prostii, că ele se întâmplă datorită neînțelegerii.

— În viață totul este complicat. Nu poți să-ți dai seama dintr-odată dacă procedezi bine sau nu. Asta o știu și de la mine. Și dacă îi dai omului o informație clară și aplicabilă la psihicul, la faptele și la acțiunile lui… despre ce e bine, ce e rău, ce e prostie — și o înțelegere limpede a faptului că orice ticăloșie sau prostie de-a sa, mai devreme sau mai târziu, conform legii numerelor mari, se va întoarce împotriva lui însuși, atunci putem să nu ne temem nici de el, nici pentru el. O astfel de informație poate fi introdusă și în „mașina mamă…!”

— Cum, și o asemenea experiență s-a mai făcut? se miră Adam.

— Nu. A existat doar o înțelegere vagă că acest lucru este necesar, că fără o asemenea informație toate celelalte nu au nici un sens… Așa că ideea ta este foarte oportună. Ea, cum se spune în cercurile academice, umple un gol… Ia ascultă! Deodată Krivoșein se înfurie. Și, tu, cu o asemenea idee, umblai pe urmele mele ca un copoi, te preumblai pe sub ferestre! Nu puteai să mă strigi sau să vii în casă?

— Înțelegi… bolborosi Adam. Eu credeam că tu ești el. Treci pe lângă mine, nu mă observi, nu mă recunoști. M-am gândit că nu vrei să mă vezi. Noi am avut atunci o tevatură… Își plecă capul.

— Da… Nici la laborator n-ai fost?

— La laborator? Păi, n-am legitimație de intrare. Iar actele sunt ale lui Krivoșein. Toți de acolo le cunosc.

— Dar peste gard?

— Peste gard… Adam ridică din umeri, intimidat. O asemenea idee nici nu-i trecuse prin minte.

— Omul elaborează idei de o îndrăzneală nemaipomenită, iar în viață… O, doamne! Krivoșein clătină din cap dezaprobator. Trebuie să te debarasezi de această timiditate mizerabilă în fața oamenilor, altfel vei pieri. Va pieri și munca… În sfârșit, el îi întinse cheile, du-te instalează-te și odihnește-te. Toată noaptea ai patrulat. Trebuie să te odihnești!

— Dar unde e… el?

— Asta aș vrea s-o știu și eu. Unde o fi și ce-i cu el? Aspirantul se posomorî. Am să încerc să lămuresc totul. Ne vedem mai târziu. La revedere, mai spuse el și zâmbi. Totuși, e foarte bine că ai venit.

„Nu, pe om nu-l poți abate atât de ușor din calea sa, își spunea în gând Krivoșein, îndreptându-se spre institut. O problemă măreață, o idee mare își poate subordona totul, te poate face să uiți și de jigniri, și de năzuințe personale, și de imperfecțiuni… Omul tinde spre mai bine. Deci totul e în regulă!”

Pe alături treceau în goană troleibuzele și autobuzele matinale supraîncărcate. Într-unul din ele aspirantul o găsi pe Lena. Ședea lângă geam și privea distrată afară. Se opri o clipă și o însoți cu privirea.

„Ah, Lena, Lena! Cum ai putut să faci una ca asta?”

Lectura jurnalului avusese asupra aspirantului un efect pe care nu l-ar fi putut avea asupra nimănui. Avea impresia că a trăit, în acest din urmă an, tot timpul la Dneprovsk. El era pur și simplu Krivoșein și simți o strângere de inimă amintindu-și de mâhnirea pe care această femeie i-o pricinuise lui (da, lui!).

„… Eu știu încotro se îndreaptă cercetările noastre, de ce să ne ascundem după deget. E rândul meu să mă vâr în rezervă. Împreună cu Viktor Kraveț efectuez mici experiențe instructive asupra membrelor noastre. De curând mi-am sudat, cu ajutorul circuitului lichid, ligamentul de la genunchi, rupt cu mulți ani în urmă, și acum nu mai șchiopătez. Toate acestea sunt, desigur, o minune a medicinii. Dar noi avem gânduri mult mai îndrăznețe. Tindem spre totala transformare a omului. Într-o astfel de treabă nu trebuie să te rezumi la mărunțișuri. Altfel o să ne mai învârtim încă douăzeci de ani în jurul rezervorului. De data asta trebuie să mă vâr în rezervor chiar eu, un om natural obișnuit. Viktor Kraveț nu mai are ce căuta acolo.

În esență, urmează să facem proba propriului meu organism, și nu a „mașinii-mamă”. Toate cunoștințele și procedeele noastre nu fac doi bani dacă omul nu va avea voința și hotărârea necesară de a se supune transformărilor informaționale în lichid.

Desigur, eu nu mă voi întoarce transformat din acest rezervor. În primul rând, nouă ne lipsește informația necesară pentru transformări esențiale ale organismului și intelectului omenesc. În al doilea rând, pentru început acest lucru nici nu este necesar. E suficient să verificăm conectarea totală în „mașina-mamă”, să dovedim că acest lucru e posibil, că nu e periculos și, desigur, să schimbăm ceva în propriul eu. Ca să spun așa, să facem prima rotație în jurul Pământului. Dar e posibil acest lucru? Și nu e periculos? Mă voi întoarce, oare, din rezervor, de pe orbită, din probe — mă voi înapoia? Complicată drăcovenie mai e și „mașina-mamă”. Câte lucruri noi am descoperit la ea și tot n-o cunoaștem în întregime…

Nu prea mă simt în apele mele din cauza perspectivei strălucite pe care le oferă cercetările noastre.