Isaac Asimov - Cavernele de oţel

Înainte de a se aşeza, detectivul examină cu atenţie pereţii, ascultând bâzâitul slab al pulsometrului pe care-l ţinea în mână şi aşteptând o diminuare cât de mică a sunetului constant, care ar fi indicat cea mai minusculă fisură în izolaţia protectoare. Îndreptă instrumentul spre plafon, podea şi, cu o grijă deosebită, spre uşă. Nu exista nici o breşă.

Gerrigel surâse vag. Arăta ca un bărbat care întotdeauna zâmbea cel mult vag. Era îmbrăcat cu o precizie ce putea fi descrisă drept meticuloasă. Părul oţeliu era pieptănat cu grijă spre spate, iar faţa rozalie era proaspăt spălată. Se aşeză, adoptând o postură de rigiditate afectată, ca şi cum coloana vertebrală i-ar fi încremenit pentru totdeauna în urma repetatelor cicăleli materne din copilărie asupra unei ţinute corecte.

— Vă comportaţi ca şi cum ar fi vorba despre ceva cu adevărat formidabil, se adresă el lui Baley.

— Este destul de important, dr. Gerrigel. Am nevoie de informaţii despre roboţi pe care numai dumneavoastră, poate, mi le puteţi oferi. Desigur, tot ce vom discuta aici va rămâne strict confidenţial, iar Oraşul aşteaptă din partea dumneavoastră să uitaţi totul la plecare.

Îşi cercetă ceasul şi urma de surâs de pe faţa roboticianului pieri.

— Să vă explic de ce am întârziat, spuse el. (Se părea că problema îl apăsa realmente.) Am decis să nu vin cu avionul. Am rău de avion.

— Regret, comentă Baley.

Lăsă pulsometrul din mână după ce-i verificase parametrii standard, pentru a se asigura în ultima clipă că instrumentul nu avea cumva vreo hibă, apoi se aşeză.

— Mai precis, nu-i vorba chiar despre rău de avion, ci despre faptul că mă încearcă o stare de nervozitate. O agorafobie de dimensiuni reduse. Nimic realmente anormal, totuşi sâcâitor. Din acest motiv am luat expresul.

Baley simţi un fior de interes brusc.

— Agorafobie?

— Poate că sună mai rău decât este în realitate, răspunse imediat roboticianul, dar e vorba pur şi simplu despre sentimentul pe care îl încerci în avion. Aţi zburat vreodată cu avionul, domnule Baley?

— De câteva ori.

— Atunci ştiţi la ce mă refer, la senzaţia aceea că te înconjoară neantul, că eşti separat de… de vid prin numai doi-trei centimetri de metal. Este extrem de inconfortabilă.

— De aceea aţi luat expresul?

— Exact.

— De la Washington la New York?

— Ah, dar n-a fost pentru prima dată. De când s-a construit tunelul Baltimore-Philadelphia, este destul de simplu.

Avea dreptate. Baley nu parcursese niciodată traseul respectiv, dar era perfect conştient de existenţa sa. În ultimele două secole, Washington, Baltimore, Philadelphia şi New York se extinseseră în asemenea măsură încât aproape că se atingeau. Întreaga întindere a coastei purta acum denumirea oficială „Regiunea celor patru Oraşe” şi un număr considerabil de locuitori susţineau consolidarea administrativă şi formarea unui singur super-Oraş. Baley nu era însă de aceeaşi părere. În sine, Oraşul New York era aproape prea extins ca să fie condus de o administraţie centralizată. Un Oraş şi mai mare, cu o populaţie de peste cincizeci de milioane de locuitori ar fi colapsat sub propria sa greutate.

— Necazul, spunea Gerrigel, este că am ratat o legătură în sectorul Chester din Philadelphia şi astfel am pierdut timp. La aceasta s-a adăugat dificultatea de a obţine alocarea unei camere de tranzit, iar rezultatul inevitabil a fost întârzierea.

— Nu vă faceţi probleme, dr. Gerrigel. Ceea ce spuneţi este însă interesant. Ţinând seama de… aversiunea dumneavoastră faţă de avioane, ce părere aveţi despre o plimbare pe jos în ţinutul din exteriorul Oraşului?

— În ce scop?

Brusc, bărbatul păru surprins şi destul de bănuitor.

— A fost doar o întrebare retorică — nu vă sugerez că ar trebui s-o întreprindeţi realmente. Doream numai să ştiu ce părere aveţi despre o asemenea acţiune.

— Mi se pare foarte neplăcută.

— Să presupunem că aţi fi nevoit să părăsiţi Oraşul noaptea şi să parcurgeţi aproximativ un kilometru în exterior…

— Nu… nu cred că aş putea fi convins s-o fac.

— Indiferent cât de importantă ar fi necesitatea?

— Poate că aş încerca, dacă ar fi vorba despre supravieţuirea mea sau a familiei mele… (Gerrigel păru stânjenit.) Pot să ştiu în ce scop puneţi aceste întrebări, domnule Baley?

— Vă voi spune. S-a comis o crimă — un asasinat cu urmări potenţiale foarte serioase. Nu deţin împuternicirea de a vă oferi detalii. Există totuşi o teorie conform căreia, pentru a comite crima, asasinul a procedat exact aşa cum aminteam mai devreme — a străbătut singur, în timpul nopţii, regiunea din exteriorul Oraşului. De aceea, mă întrebam ce fel de om ar fi putut face aşa ceva.

— Nici unul dintre cei pe care-i cunosc, se cutremură Gerrigel. Eu în nici un caz. Desigur însă printre atâtea milioane este posibil să găsiţi câţiva indivizi mai îndrăzneţi.

— Aşadar nu sunteţi de părere că ar fi o acţiune foarte probabilă pentru un om?

— Nu. Cu siguranţă este improbabilă.

— De fapt, dacă nu se va găsi altă explicaţie a crimei — mă refer la o explicaţie posibilă -, aceasta este ipoteza ce ar trebui luată în considerare.

Gerrigel părea mai stingherit ca oricând, perfect ţeapăn, cu mâinile bine îngrijite încrucişate perfect în poală.

— Aveţi şi altă ipoteză?

— Da. M-am gândit că, de pildă, un robot n-ar avea absolut nici o dificultate în a străbate regiunea din exteriorul Oraşului.

Roboticianul sări în picioare.

— Vai de mine, domnule Baley!

— Ce s-a întâmplat?

— Vreţi să sugeraţi că un robot ar fi comis crima?

— De ce nu?

— Adică ar fi ucis un om?

— Exact. Vă rog, luaţi loc, dr. Gerrigel. Gerrigel se aşeză, apoi spuse:

— Domnule Baley, după cum văd eu lucrurile, este vorba despre două acţiuni: o traversare a regiunii din exteriorul Oraşului şi o crimă. Un om ar fi putut comite cu uşurinţă crima, dar ar fi întâmpinat dificultăţi în privinţa traversării. Un robot ar fi efectuat traversarea fără probleme, însă i-ar fi fost complet imposibil să comită crima. Dacă intenţionaţi să substituiţi o ipoteză improbabilă cu una imposibilă…

— „Imposibil” este un cuvânt cam tare, dr. Gerrigel.

— Domnule Baley, aţi auzit de prima lege a roboticii?

— Sigur că da. Dacă doriţi, v-o pot reproduce: „Robotul n-are voie să pricinuiască vreun rău omului sau să îngăduie, prin neintervenţie, să i se întâmple ceva unei fiinţe umane”. Detectivul arătă brusc cu degetul spre robotician şi continuă: Dar de ce nu s-ar putea construi un robot care să nu aibă încorporată Legea 1? De ce este ea atât de sacră?

Gerrigel păru uluit, apoi chicoti:

— Vai de mine, domnule Baley!

— Vă rog — care-i răspunsul?

— Domnule Baley, dacă aţi şti doar foarte puţine lucruri despre robotică, tot aţi cunoaşte sarcina gigantică implicată, atât din punct de vedere matematic, cât şi electronic, în construirea unui creier pozitronic.

— Ştiu câte ceva, încuviinţă detectivul.

Îşi reamintea perfect vizita pe care o făcuse cândva la o fabrică de roboţi, în interes de serviciu. Văzuse biblioteca de cărţi-film de acolo, fiecare dintre ele conţinând analiza matematică a unui singur creier pozitronic. La viteza standard de scanare, vizionarea unui astfel de film mediu dura mai mult de o oră, deşi formulele erau condensate. Şi nu existau două creiere identice, chiar dacă ar fi fost construite conform celor mai stricte specificaţii. Aceasta, înţelesese Baley, era consecinţa principiului nedeterminării, formulat de Heisenberg, şi însemna că toate cărţile-film trebuia să aibă anexe conţinând variaţiile posibile.