Isaac Asimov - Cavernele de oţel

Se opri o clipă, în timp ce R. Daneel i se alătură cu o mişcare lină.

— Mai sunt după noi? se interesă Baley în şoaptă.

— Da. Se apropie.

— Asta nu va dura, zise detectivul sigur pe sine.

Privi benzile ce se întindeau în ambele părţi, cu încărcătura lor umană gonind în stânga tot mai rapid pe măsură ce distanţa faţă de el creştea. Simţise benzile sub tălpi de multe ori în fiecare zi a vieţii sale, dar nu-şi mai flexase genunchii, pregătindu-se să alerge, de peste şapte mii de zile. Încercă vechiul fior familiar şi respiraţia i se acceleră.

Aproape că uitase singura ocazie în care-l prinsese pe Ben participând la joc. Îi făcuse o morală teribilă şi îndelungată, ameninţând că-l va pune sub supravegherea poliţiei.

Uşor, iute, cu o viteză de două ori mai mare decât cea „sigură”, sui de pe o bandă pe alta, aplecându-se mult înainte pentru a se împotrivi accelerării. Banda locală zumzăia pe lângă el. Pentru o clipă, păru că avea să treacă pe ea, dar, brusc, renunţă, strecurându-se printre oameni, pe măsură ce mulţimile se îndeseau pe benzile mai lente.

Se opri şi se lăsă purtat cu numai 25 km/h.

— Câţi ne mai urmăresc, Daneel?

— Numai unul, Elijah.

Robotul se afla lângă el, imperturbabil şi fără să gâfâie.

— Probabil că a fost şi el bun la vremea lui, dar nu va rezista.

Încrezător în sine, Baley trăia un sentiment pe jumătate amintit din zilele tinereţii, compus din impresia apartenenţei la un ritual mistic exclusivist, din senzaţia pur fizică a curentului ce-i biciuia faţa şi din fiorul subtil de pericol.

— Asta se numeşte „trasul pe sfoară lateral”, îl anunţă cu glas scăzut pe R. Daneel.

Mergea cu paşi mari pe o bandă, ocolindu-i cu minimum de efort pe călătorii care staţionau pe ea. Continuă să avanseze, apropiindu-se mereu de marginea benzii, până ce deplasarea permanentă a capului său prin mulţime devenea hipnotică în mişcarea ei constantă… aşa cum şi intenţiona.

Apoi, păstrând acelaşi ritm, se deplasă cinci centimetri în lateral şi trecu pe banda adiacentă. Simţi muşchii coapselor încordându-se dureros, în strădania de a-şi păstra echilibrul fără a se trăda.

Traversă iute un grup de navetişti şi ajunse pe banda de 72 km/h.

— Cum stă treaba? se interesă el.

— E tot după noi, sosi răspunsul calm.

Buzele lui Baley se subţiară. Nu-i mai rămânea decât să se folosească de platformele mişcătoare, ceea ce necesita o coordonare cu adevărat deosebită; poate chiar mai mult decât mai păstrase el.

Privi în jur iute. Unde se găseau acum? Strada B-22 trecu ca un fulger. Baley făcu un calcul rapid şi porni imediat. Urcă pe benzile rămase, lin şi fără să se clatine, apoi sări pe platforma benzii locale.

Chipurile impersonale ale bărbaţilor şi femeilor, blazate de plictiseala drumului pe benzi, fură brusc trezite la indignare, când Baley şi R. Daneel se cocoţară la bord, strecurându-se printre balustrade.

— Alo! zbieră ascuţit o femeie, prinzându-şi cu o mână pălăria.

— Scuze, gâfâi Baley.

Se înghesui printre cei care stăteau în picioare şi, cu o ultimă şerpuire, ajunse în cealaltă parte a platformei. În ultima clipă, un pasager îmbrâncit îl înghionti zdravăn în spate şi Baley se împiedică.

Încercă disperat să-şi regăsească echilibrul. Se împletici peste separaţia dintre două benzi şi modificarea bruscă de viteză îl făcu să cadă în genunchi şi apoi într-o parte.

Pentru o fracţiune de secundă, îşi imagină, panicat, oamenii ciocnindu-se de el şi răsturnându-se, un haos care se răspândea peste benzi, unul dintre acele detestate „ambuteiaje umane” ce duceau la spitalizarea a zeci de persoane, cu fracturi ale membrelor.

Însă braţul lui R. Daneel apăru imediat sub el şi Baley se simţi ridicat cu o forţă ce o depăşea mult pe cea a unui bărbat obişnuit.

— Mulţumesc, icni detectivul dar nu avu timp pentru mai multe cuvinte.

Coborî iute pe benzile de decelerare, urmând un şablon complicat, astfel gândit încât tălpile sale să ajungă pe benzile articulate în V ale unui expres exact în punctul de traversare. Fără să-şi piardă ritmul, acceleră din nou şi traversă iarăşi un expres.

— Ne mai urmăreşte, Daneel?

— Nu văd pe nimeni, Elijah.

— E-n regulă. Să ştii că ai fi fost un alergător pe benzi de mâna-ntâi! Hopa, repede, repede!

Trecură ca un vârtej pe altă bandă locală şi coborâră benzile, zăngănind, până la o uşă mare, cu aspect oficial. Un paznic se ridică, întâmpinându-i.

Baley îşi arătă scurt legitimaţia.

— Probleme de serviciu!

Intrară.

— Este o centrală atomoelectrică, explică scurt Baley. În felul ăsta, ne-au pierdut complet urma.

Mai fusese în centrale atomoelectrice, ba chiar şi în aceasta. Familiaritatea nu-i diminua sentimentul inconfortabil de veneraţie, amplificat de amintirea obsedantă că, odată, propriul său tată ocupase o poziţie de vârf în ierarhia unei asemenea uzine electrice. Asta înainte ca…

Erau înconjuraţi de zumzetul generatoarelor gigantice ascunse în puţul principal al centralei, de izul uşor înţepător al ozonului din aer şi de ameninţarea sumbră şi tăcută a liniilor roşii ce marcau limitele dincolo de care nimeni nu putea să treacă fără costum protector.

Undeva prin centrală (Baley nu ştia locul precis) se consuma zilnic o jumătate de kilogram de material fisionabil. Tot zilnic, produsele fisiunii radioactive, aşa-numitele „cenuşi fierbinţi”, erau propulsate de curenţi de aer de înaltă presiune, prin conducte din plumb, spre peşteri submarine aflate la cincisprezece kilometri depărtare şi la aproape un kilometru sub fundul oceanului. Uneori Baley se întreba ce se va întâmpla când peşterile acelea aveau să fie umplute.

Pe un ton brusc grosolan, i se adresă lui R. Daneel:

— Stai departe de liniile roşii!

După aceea, îşi aduse aminte şi adăugă stingherit:

— Deşi cred că asta nu contează pentru tine.

— Este vorba despre radioactivitate?

— Da.

— Atunci contează şi pentru mine. Radiaţiile gamma distrug echilibrul delicat al unui creier pozitronic şi mă vor afecta chiar mai repede decât te-ar afecta pe tine.

— Vrei să spui că te-ar ucide ?

— Aş necesita un nou creier pozitronic. Deoarece nu există două creiere pozitronice identice, aş fi un individ nou. Daneel cel cu care vorbeşti acum ar fi, ca să spun aşa, mort.

Baley îl cercetă neîncrezător.

— Nu ştiusem asta… Pe-aici — suim pe rampele astea.

— Amănuntul nu a fost făcut public. Oraşul Spaţial doreşte să îi convingă pe pământeni de utilitatea celor ca mine, nu de slăbiciunile noastre.

— Atunci mie de ce-mi spui?

R. Daneel se întoarse cu totul spre tovarăşul său.

— Tu eşti partenerul meu, Elijah. Este bine să îmi cunoşti slăbiciunile şi lipsurile.

Baley îşi drese glasul şi nu mai avu nimic de adăugat.

— Mergem în direcţia asta, explică el peste câteva momente, şi ieşim la patru sute de metri de garsonieră.

Era o garsonieră sărăcăcioasă, pentru clasele inferioare. O cămăruţă şi două paturi. Două scaune pliante şi un dulap în perete. Un ecran subeteric încorporat, care nu permitea reglaje manuale şi funcţiona numai la ore fixe, fără a putea fi oprit. Nu exista chiuvetă, nici măcar una neactivată, şi nici facilităţi pentru gătitul mâncării sau pentru fierberea apei. Într-un colţ al încăperii se afla o conductă mică pentru evacuarea deşeurilor, un obiect strict funcţional, fără ornamente, de-a dreptul urât.