Isaac Asimov - Cavernele de oţel

În seara următoare, Jessie îl interpelase cu glas scăzut:

— Am citit Biblia, Lije.

— Poftim?

Pentru o clipă, Baley fusese cu adevărat surprins.

— Părţile legate de Izabela.

— Ah… Jessie, iartă-mă dacă te-am jignit. M-am comportat ca un copil.

— Nu, nu. (Ea împinsese braţul cu care bărbatul vrusese să-i cuprindă talia şi se aşezase pe canapea, băţoasă şi severă, păstrând un spaţiu evident între ei.) Am dorit să ştiu adevărul. Nu vreau să fiu păcălită fiindcă nu-l ştiu. De aceea am citit despre Izabela. A fost o femeie rea , Lije.

— Ei bine, capitolele acelea au fost scrise de inamicii ei. Nu cunoaştem şi reversul medaliei.

— I-a ucis pe toţi proorocii Domnului pe care i-a putut găsi.

— Aşa susţin ei…

Baley îşi pipăise buzunarele în căutarea unei lame de gumă de mestecat. În ultima vreme abandonase obiceiul acela, deoarece Jessie îi spusese că, asociat feţei lui prelungi şi ochilor căprui şi trişti, îl făcea să semene cu un cal bătrân care se înecase cu un smoc de iarbă pe care nu-l putea nici înghiţi, nici scuipa afară.

— Dacă vrei să auzi poziţia apărării, urmase el, îţi pot oferi unele argumente. Izabela preţuia religia strămoşilor ei, care se stabiliseră în regiunea aceea cu mult înainte de sosirea evreilor. Evreii aveau propriul lor Dumnezeu, care era o divinitate exclusivă. Ei nu se mulţumeau să-L venereze, ci voiau ca toţi din jur să facă la fel.

Izabela era conservatoare şi susţinea vechile tradiţii în faţa celor noi. Noile credinţe aveau un conţinut moral superior, dar cele vechi erau mai satisfăcătoare din punct de vedere afectiv. Faptul că a ucis preoţi nu dovedeşte decât că aparţinea epocii ei. Pe atunci, aceea era metoda obişnuită de face prozeliţi. Dacă ai citit Cartea Regilor, îţi aminteşti că Ilie (cel care are acelaşi nume cu al meu) s-a întrecut cu 850 de prooroci ai lui Baal, pentru a vedea care poate să pogoare foc din ceruri. Ilie a câştigat şi imediat a poruncit mulţimii de privitori să-i ucidă pe cei 850 de baaliţi. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Jessie îşi muşcase uşor buza inferioară şi replicase:

— Dar ce părere ai despre via lui Nabot, Lije? Nabot nu supăra pe nimeni, dar a refuzat să-şi vândă via regelui. Atunci Izabela a pus martori să jure strâmb şi să susţină că Nabot a comis blasfemie sau aşa ceva.

— I-a „hulit pe Dumnezeu şi pe rege”, cită Baley.

— Da. Aşa că l-au executat şi i-au confiscat via.

— A fost un lucru rău. Desigur, în epoca modernă, cazul lui Nabot ar fi fost soluţionat mult mai simplu. Dacă Oraşul i-ar fi dorit proprietatea, sau chiar dacă vreuna dintre naţiunile medievale i-ar fi dorit-o, tribunalul ar fi decis evacuarea lui, cu forţa dacă ar fi fost necesar, plătindu-i preţul pe care l-ar fi considerat de cuviinţă. Regele Ahab nu deţinea asemenea soluţii, totuşi varianta Izabelei n-a fost corectă. Singura ei scuză poate fi că Ahab era furios şi nefericit din cauza situaţiei, iar ea a considerat că dragostea faţă de soţ era mai presus de bunăstarea lui Nabot. Îţi repet, a fost arhetipul soţiei credincioa…

Jessie se trăsese şi mai departe de el, învăpăiată la faţă şi mânioasă.

— Eşti rău şi răutăcios!

Bărbatul o privise de-a dreptul stupefiat.

— Ce-am făcut? Ce-i cu tine?

Ea părăsise apartamentul fără să-i răspundă şi-şi petrecuse seara şi jumătate din noapte la nivelurile video subeterice, trecând bosumflată de la un spectacol la altul şi utilizându-şi raţiile pe două luni (plus pe a soţului ei, numai ca să-i facă în ciudă).

Când revenise în apartament, Lije nu dormea, însă ea nu-i adresase nici un cuvânt.

Târziu, mult mai târziu, Baley îşi dăduse seama că el distrusese complet o parte importantă din viaţa lui Jessie. Numele Izabela semnificase pentru femeie ceva aţâţător de imoral, constituind o contrabalansare minunată pentru trecutul ei puritan şi mai mult decât respectabil. Îi conferea un parfum de licenţiozitate pe care-l adora.

Acum însă senzaţia aceea fusese spulberată. Jessie nu-şi mai pomenise niciodată prenumele real faţă de Lije, faţă de prietenii ei şi, poate, din câte ştia Baley, nici faţă de ea însăşi. Se numea Jessie şi se iscălea ca atare.

O dată cu trecerea zilelor, reîncepuse să-i vorbească, iar după vreo săptămână relaţia lor redevenise normală şi, în ciuda inevitabilelor dezacorduri ce mai apăruseră ocazional, nimic nu mai atinsese vreodată intensitatea aceea neplăcută.

O singură dată existase o referire indirectă la incidentul respectiv, pe când Jessie era însărcinată în luna a opta. Îşi părăsise postul de asistentă dietetician la cantina A-23 a Secţiunii şi, beneficiind de mult timp liber, şi-l umplea cu speculaţii şi pregătiri pentru naşterea copilului.

Într-o seară se adresase soţului ei:

— Ce părere ai despre Bentley?

— Scuză-mă, n-am fost atent, răspunsese Baley ridicând ochii de la teancul de documente pe care îl luase ca să lucreze acasă.

Era nevoit să muncească suplimentar, deoarece în curând avea să mai existe o gură de hrănit, salariul lui Jessie nu mai exista, iar propria lui promovare la nivelurile de non-funcţionar părea la fel de îndepărtată ca şi până atunci.

— Ce părere ai despre numele „Bentley”, dacă vom avea un băiat?

Baley îşi curbase în jos colţurile gurii.

— Bentley Baley? Nu crezi că numele şi prenumele sunt cam asemănătoare?

— Nu ştiu… Mie mi se pare că au un ritm… În plus, îşi va putea alege singur al treilea nume, care să-i convină, când va fi mai mare.

— Din partea mea, n-am nimic împotrivă.

— Eşti sigur? Vreau să zic… Poate că voiai să-i spui tot Elijah.

— Ca să fie numit Junior? Nu cred că-i o idee prea grozavă. Dacă va dori, poate să-şi numească fiul Elijah.

— Mai este ceva, începuse Jessie, apoi amuţise.

După un timp, Baley ridicase ochii.

— Ce anume?

Fără să-l privească în ochi, ea rostise destul de apăsat:

— Bentley nu este un nume biblic, aşa-i?

— Nu este, sunt sigur în privinţa asta.

— Atunci este bine. Nu mai vreau nume biblice.

Aceea fusese singura aluzie la incidentul din trecut, până în ziua când Baley veni acasă cu robotul Daneel Olivaw. La momentul acela, erau căsătoriţi de peste optsprezece ani, iar fiul lor Bentley Baley (încă nu-şi alesese un al treilea nume) împlinise deja şaisprezece ani.

Baley se opri în faţa uşii duble mari pe care sclipea cu majuscule PERSONAL-BĂRBAŢI. Tot cu majuscule, dar ceva mai mici, se preciza: SUBSECŢIUNILE 1A-1E. În sfârşit, cu litere şi mai mici, imediat deasupra fantei pentru cheie, exista anunţul: „În caz de pierdere a cheii, contactaţi imediat 27-101-51.”

Un bărbat trecu pe lângă ei, introduse un card dreptunghiular micuţ de aluminiu în fanta cheii şi intră. Închise uşa după el, neîncercând s-o ţină deschisă pentru Baley. Dacă ar fi procedat aşa, detectivul ar fi fost grav ofensat. Conform tradiţiei împământenite, bărbaţii se ignorau complet atât în interiorul, cât şi în exteriorul Personalelor. Baley îşi amintea că una dintre cele mai interesante confidenţe conjugale fusese să afle de la Jessie că situaţia diferea complet în Personalele pentru femei.

Ea spunea mereu „M-am întâlnit cu Josephine Greely în Personal şi zicea că…”.

Unul dintre dezavantajele avansării civice fusese că viaţa socială a lui Jessie suferise atunci când familiei Baley i se acordase permisiunea de a-şi activa chiuveta micuţă din dormitor.