Isaac Asimov - Cavernele de oţel

— Asta o fi valabil pe planeta voastră, dar nu pe Pământ.

Baley îşi privi ceasul şi abia atunci îşi dădu seama că întârziase cu o oră şi un sfert. Îşi simţea gâtlejul uscat şi dureros, gândindu-se că R. Daneel câştigase prima rundă, în vreme ce el stătuse neajutorat.

Se gândi la Vince Barrett, puştiul pe care-l înlocuise R. Sammy. Şi la el însuşi, Elijah Baley, pe care R. Daneel l-ar fi putut înlocui. Sfinte Iosafat, cel puţin tatăl lui fusese dat afară din cauza unui accident care produsese avarii, care ucisese oameni! Poate că fusese într-adevăr vina lui — Baley nu ştia adevărul -, dar dacă fusese eliminat pentru a face loc unui robot fizician? Pur şi simplu pentru asta, fără nici un alt motiv. Oricum, el nu mai putea face nimic de acum.

— Să-i dăm drumul, vorbi sec. Trebuie să te duc la mine acasă.

— Înţelegi, urmă R. Daneel, nu se cuvine să examinăm alte diferenţe, de importanţă mai redusă, decât faptul că inteli…

— Bine , ridică glasul Baley, am închis subiectul. Jessie ne aşteaptă. (Porni în direcţia celui mai apropiat tub de comunicare între Secţiuni.) Ar fi mai bine s-o sun şi să-i spun că suntem pe drum.

— „Jessie”?

— Soţia mea.

„Sfinte Iosafat”, gândi Baley, „sunt într-o formă excelentă pentru a da ochii cu Jessie!”

Iniţial pe Elijah Baley îl atrăsese la Jessie numele fetei. O cunoscuse în '02, la petrecerea de Crăciun a Secţiunii, în faţa unui bol imens cu punci. El de abia terminase şcoala, se angajase în Oraşul New York şi se mutase recent în Secţiunea respectivă. Locuia într-una dintre nişele burlacilor din Sala Comună 122A. Nu tocmai rău pentru o nişă de burlac.

Ea distribuia punci.

— Eu sunt Jessie, îi spusese. Jessie Navodny. Nu te cunosc.

— Mă numesc Baley, îi răspunsese el. Lije Baley. De abia m-am mutat în Secţiune.

Luase paharul de punci şi îi zâmbise automat. Fata îi lăsase impresia unei persoane vesele şi prietenoase, aşa că rămăsese în preajma ei. Era nou-venit şi încerca binecunoscutul sentiment de stânjeneală de a participa la o petrecere şi a urmări cum se formează grupuleţe cărora nu le aparţinea. Mai târziu, când gâtlejurile aveau să fie îmbibate cu suficient alcool, situaţia se putea îmbunătăţi.

Deocamdată rămăsese în apropierea bolului cu punci, sorbind gânditor şi privindu-i pe oamenii care veneau şi plecau.

— Şi eu am ajutat la prepararea punciului, rostise fata întrerupându-i reveria. Pot băga mâna în foc pentru el. Mai vrei?

Baley îşi dăduse seama că păhăruţul îi era gol. Zâmbise şi încuviinţase din cap.

— Da.

Fata avea un chip oval, nu deosebit de frumos, în principal din cauza nasului niţel cam mare. Purta o rochie modestă, iar părul castaniu-deschis îi cobora în bucle pe frunte.

I se alăturase la următorul pahar şi Baley se simţise ceva mai bine.

— Jessie, rostise el şi plescăise din limbă ca şi cum i-ar fi degustat prenumele. Este un nume drăguţ. Te superi dacă-ţi spun Jessie?

— Câtuşi de puţin, dacă-ţi face plăcere. Este diminutivul de la… ia să văd dacă ghiceşti!

— Jessica?

— N-o să ghiceşti niciodată.

— Altceva nu-mi vine-n minte.

Ea chicotise şi anunţase cu superioritate:

— Prenumele meu este Jezebel.

În clipa aceea, interesul bărbatului crescuse brusc. Pusese pe masă paharul de punci şi întrebase preocupat:

— Vorbeşti serios?

— Pe cuvânt, nu glumesc! Jezebel, ăsta-i numele meu aşa cum apare în toate actele. Părinţilor mei le-a plăcut cum sună.

Era destul de mândră de asta, deşi probabil că în lume nu exista o Jezebel mai improbabilă.

— Prenumele meu, zisese Baley serios, este Elijah. Lije este doar un diminutiv.

Fata rămăsese nedumerită, aşa că el continuase:

— Elijah a fost cel mai mare duşman al lui Jezebel.

— Chiar aşa?

— Sigur că da. În Biblie[1].

— Da? Nu ştiusem… Asta chiar că-i amuzant. Sper că nu-nseamnă că va trebui să-mi fii duşman în realitate.

Din capul locului, nici nu se pusese problema respectivă. Coincidenţa dintre numele lor făcuse din Jessie mai mult decât o fetişcană plăcută în spatele unui bol cu punci, iar cu timpul Baley descoperise că era o persoană voioasă, cu inimă bună şi, în cele din urmă, chiar drăguţă. Îi apreciase mai cu seamă buna dispoziţie. Propria sa viziune, caustică, asupra vieţii avea nevoie de un antidot.

Jessie nu părea totuşi să fie niciodată deranjată de chipul lui lung şi grav.

— Ce naiba, spusese ea, ce dacă arăţi ca şi cum ai fi înghiţit o lămâie întreagă? Ştiu că lucrurile nu stau de fapt aşa şi bănuiesc că dac-ai fi tot timpul cu zâmbetul pe buze, aşa ca mine, probabil că am exploda dacă am sta împreună. Rămâi aşa cum eşti, Lije, şi opreşte-mă să nu mă pierd cu capul printre nori.

Pe de altă parte, ea îl oprea pe Baley să se afunde prea mult. Bărbatul făcuse o cerere pentru un apartament micuţ în zona Cupluri şi obţinuse o autorizaţie condiţionată, până la căsătorie. I-o arătase lui Jessie şi-i zisese:

— Vrei să-l aranjezi, ca să pot pleca de la Burlaci? Nu-mi place acolo.

Poate că nu fusese cea mai romantică cerere de căsătorie cu putinţă, dar lui Jessie îi plăcuse.

Baley îşi putea reaminti un singur episod în care obişnuita ei veselie o părăsise complet, iar ocazia aceea implicase numele femeii. Era în primul lor an de căsătorie, iar copilul încă nu apăruse. De fapt, fusese chiar luna când îl concepuseră pe Bentley. (Clasificarea lor CI[2], statutul valorilor genetice şi poziţia bărbatului în Departament îi dădeau dreptul la doi urmaşi, dintre care primul putea fi conceput în primul an de căsătorie.) Poate că, aşa cum se gândise Baley retrospectiv, sarcina incipientă ar fi putut explica parţial neobişnuita nervozitate a lui Jessie.

Femeia fusese niţel nemulţumită din cauza faptului că Baley întârzia mult peste orele de program.

— Este jenant, îi spusese, să cinez singură la cantină în fiecare seară.

Baley se simţea obosit şi indispus.

— De ce? replicase el. Cu ocazia asta poţi cunoaşte diverşi celibatari foarte simpatici.

Desigur, ea replicase imediat:

— Ce crezi, Lije Baley, că nu i-aş putea atrage să-mi facă curte? Poate că motivul fusese oboseala lui, sau poate faptul că Julius Enderby, un fost coleg de şcoală, urcase încă o treaptă pe scara C a clasificărilor, în vreme ce el rămăsese pe loc… Sau poate că motivul fusese pur şi simplu plictiseala de a o vedea pe Jessie străduindu-se să se comporte ca personajul biblic al cărui nume îl purta, în ciuda faptului că avea cu totul alt caracter, pe care nu şi l-ar fi putut schimba niciodată.

În tot cazul, Baley răspunsese muşcător:

— Cred că ai putea, dar nu cred că vei încerca. Aş prefera să-ţi dai uitării numele şi să fii tu însuţi.

— O să fiu aşa cum îmi place!

— A încerca să fii Jezebel nu-ţi va aduce nici un câştig. Şi dacă vrei să ştii adevărul, numele nu înseamnă deloc ceea ce pari să crezi. Izabela din Biblie a fost o soţie credincioasă şi virtuoasă. Nu se ştie să fi avut amanţi, nu participa la orgii şi nici nu încălca morala epocii.

Jessie îl privise furioasă.

— Nu-i adevărat! Am auzit expresia „o Izabelă sulemenită”[3] şi ştiu prea bine Ce-nseamnă.

— Poate că aşa crezi tu, dar ar fi mai bine să m-asculţi. După ce soţul Izabelei, regele Ahab, a murit, fiul lor, Ioram, a devenit rege. Una dintre căpeteniile oştirii sale, Iehu, s-a revoltat împotriva lui şi l-a asasinat. După aceea, Iehu a mers la Izreel, unde locuia bătrâna regină-mamă, Izabela. Izabela a auzit de venirea lui şi ştia că voia s-o ucidă. Mândră şi curajoasă, s-a fardat şi s-a îmbrăcat cu hainele cele mai bune, pentru ca să-l poată întâmpina ca o regină sfidătoare şi arogantă. Iehu a poruncit să fie azvârlită de la fereastra palatului şi omorâtă, dar, după părerea mea, ea şi-a întâmpinat moartea cu demnitate. De aceea oamenii folosesc expresia „o Izabelă sulemenită”, chiar dacă nu ştiu la ce se referă.