Isaac Asimov - Cavernele de oţel

Fără a-şi masca pe deplin stânjeneala, Baley spuse:

— Te rog să aştepţi aici, Daneel.

— Intenţionezi să te speli? întrebă R. Daneel.

Baley se foi, blestemându-l în gând. „Dacă l-au informat despre tot ce se petrece sub oţel, de ce nu l-au învăţat şi care sunt manierele? Eu voi fi răspunzător, dacă mai zice aşa ceva şi altora.”

— O să-mi fac un duş, îi răspunse. Spre seară se aglomerează şi pierd timp. Dacă fac duş acum, vom putea profita de toată seara.

Chipul lui R. Daneel îşi menţinu inexpresivitatea.

— Eticheta socială cere ca eu să aştept afară? Stânjeneala lui Baley se accentuă.

— De ce să intri… dacă n-ai nici un motiv?

— Aha, am înţeles. Da, desigur. Totuşi, Elijah, şi eu mă murdăresc pe mâini şi trebuie să mi le spăl.

Îşi ridică palmele în faţa detectivului. Erau trandafirii şi plinuţe, cu toate liniile normale ce brăzdează palmele unei fiinţe umane. Purtau marca unei lucrături excelente şi meticuloase, şi erau suficient de curate.

— Avem o chiuvetă în apartament, spuse Baley pe un ton indiferent înţelegând că snobismul nu-l putea impresiona pe un robot.

— Mulţumesc pentru amabilitate, dar cred că ar fi preferabil să folosesc locul acesta. Dacă va trebui să trăiesc printre voi, pământenii, este mai bine să adopt cât mai multe dintre obiceiurile şi atitudinile voastre.

— Atunci, haide înăuntru.

Interiorul luminos şi vesel contrasta evident cu utilitarismul oficial din majoritatea Oraşului, dar de data aceasta efectul nu mai fu înregistrat de Baley.

— S-ar putea să dureze vreo jumătate de oră, îi şopti lui Daneel. Aşteaptă-mă.

Porni, apoi reveni lângă robot şi adăugă:

— Fii atent, nu vorbi cu nimeni şi nu privi spre nimeni. Nici un cuvânt, nici o uitătură! Este o etichetă socială.

Privi iute în jur, ca să se asigure că propria sa discuţie concisă nu fusese remarcată şi nu i se aruncau căutături şocate. Din fericire, nimeni nu se găsea în antecoridor şi la urma urmelor era de abia antecoridorul.

Îl străbătu grăbit, simţindu-se vag murdar, trecu pe lângă sălile comune şi se îndreptă către cabinele private. Trecuseră cinci ani de când fusese răsplătit cu o asemenea cabină — îndeajuns de mare ca să conţină un duş, o maşină de spălat şi alte utilităţi. Exista chiar şi un miniproiector, care putea fi programat pentru filmele noi.

„Un cămin departe de cămin”, glumise el când îi fusese acordată facilitatea. Acum însă se întreba frecvent cum avea să suporte revenirea la existenţa mai spartană a sălilor comune, dacă privilegiile cabinei i-ar fi fost anulate vreodată.

Apăsă butonul care activa maşina de spălat şi cadranul lucios al contorului se aprinse.

Când reveni proaspăt spălat, cu lenjeria şi cămaşa curate, şi, în general, cu un sentiment mult mai plăcut de confort, Baley îl găsi pe R. Daneel aşteptându-l răbdător.

— Nici o problemă? întrebă el după ce se îndepărtaseră suficient de uşă şi puteau vorbi.

— Nici una, Elijah.

Jessie le deschise, surâzând nervos. Baley o sărută.

— Jessie, mormăi el, fă cunoştinţă cu noul meu partener, Daneel Olivaw.

Femeia întinse mâna, iar R. Daneel i-o strânse scurt. Ea se întoarse către Baley, apoi privi timid la R. Daneel.

— Nu vrei să iei loc, domnule Olivaw? spuse ea. Trebuie să discut cu soţul meu câteva probleme de familie. Va dura cel mult un minut. Sper că nu te superi.

Îl prinse pe Baley de mânecă şi bărbatul o urmă în camera alăturată.

— N-ai păţit nimic? şopti ea grăbită. Mi-am făcut o mulţime de griji după comunicat.

— Care comunicat?

— Acum vreo oră a fost difuzat un comunicat despre răzmeriţa de la un magazin de pantofi. Au spus că a fost stopată de doi detectivi civili. Ştiam că vii acasă cu un partener şi că magazinul este în subsecţiunea noastră, şi tocmai când te întorceai tu, şi m-am gândit că n-au spus totul, că de fapt ai fost…

— Te rog , Jessie! După cum vezi, n-am nici o zgârietură. Femeia se stăpâni cu un efort vizibil. Rosti cu glas tremurat:

— Partenerul tău nu-i din divizia voastră, aşa-i?

— Nu, răspunse Baley nefericit. Este… complet străin.

— Cum să-l tratez?

— Ca pe toţi ceilalţi. Este pur şi simplu partenerul meu, atât şi nimic mai mult.

Vorbise pe un ton atât de neconvingător, încât Jessie miji imediat ochii.

— Ce s-a-ntâmplat?

— Nimic. Haide înapoi în sufragerie, altfel va părea cam ciudat.

Baley se simţea acum oarecum nesigur în privinţa apartamentului. Până în clipa aceea nu avusese nici un fel de griji, ba chiar fusese întotdeauna mândru de el. Se compunea din trei camere spaţioase; sufrageria, de exemplu, avea nu mai puţin de treizeci de metri pătraţi. În fiecare odaie exista un dulap mare îngropat în perete, deasupra căruia trecea una dintre principalele conducte de ventilaţie. Aceasta însemna câte un vuiet ocazional, dar, pe de altă parte, asigura controlul perfect al temperaturii şi un aer condiţionat de calitate. În plus, nu era situat departe de nici unul dintre Personale, ceea ce reprezenta un atu real.

Acum însă, când în mijlocul său se afla o creatură venită de pe planete îndepărtate, Baley nu mai era la fel de sigur. Apartamentul i se părea sărăcăcios şi strâmt.

Cu o veselie uşor artificială, Jessie întrebă:

— Tu şi domnul Olivaw aţi mâncat, Lije?

— De fapt, replică iute Baley, Daneel n-o să mănânce cu noi. Mie însă mi-e foame.

Jessie acceptă situaţia ca atare. Alimentele fiind controlate şi raţionalizate mai strict ca oricând, era un gest de politeţe să refuzi ospitalitatea altuia.

— Sper că n-o să te deranjeze că mâncăm, domnule Olivaw, zise ea. În general, Lije, Bentley şi eu cinăm la cantina comună. Este mult mai convenabil, există mai multă varietate şi, între noi fie vorba, porţiile sunt mai mari. Totuşi Lije şi eu avem permisiunea de a mânca în apartament de trei ori pe săptămână, dacă o dorim — Lije este bine privit la serviciu şi avem un statut bunicel -, şi mă gândisem că, doar cu ocazia aceasta, dacă doreşti să ni te alături, am putea avea o cină intimă, deşi eu cred că persoanele care exagerează cu privilegiile lor de intimitate sunt niţel antisociale, ştii…

R. Daneel asculta politicos.

— Jessie, interveni Baley fluturându-şi discret degetele pentru a-i cere soţiei să tacă, mi-este foame.

— Doamnă Baley, spuse R. Daneel, încalc o etichetă dacă te tutuiesc?

— Nu, nici vorbă. (Jessie deplie masa din perete şi cuplă încălzitorul în cavitatea centrală a tăbliei acesteia.) Dă-i drumul şi spune-mi Jessie, dacă aşa doreşti… ăăă… Daneel.

Izbucni în râs.

Baley simţea că-şi ieşea din sărite. Situaţia devenea rapid grotescă: Jessie credea că R. Daneel era om şi ar fi avut în felul acesta un subiect despre care să se laude în Personalul femeilor. R. Daneel era arătos, deşi destul de ţeapăn în mişcări, iar pe Jessie o încânta politeţea lui. Oricine putea să vadă asta.

Detectivul se întrebă ce credea R. Daneel despre soţia sa. Jessie nu se schimbase prea mult în cei optsprezece ani de când erau căsătoriţi, cel puţin nu în ochii lui Baley. Desigur, se mai împlinise la trup, iar chipul îşi pierduse din vigoarea tinereţii. În colţurile gurii îi apăruseră cute şi pomeţii îi deveniseră mai masivi. Adoptase o coafură clasică, iar castaniul părului se decolorase.

„Toate astea sunt însă lipsite de importanţă”, gândi Baley. Pe Lumile Exterioare, femeile erau înalte, zvelte şi aveau aceeaşi ţinută regală ca bărbaţii. Cel puţin aşa le prezentau cărţile-film şi probabil acela era genul de femei cu care se obişnuise R. Daneel.