Isaac Asimov - Cavernele de oţel

Hainele, şi îndeosebi pălăria, îi erau suficient de extravagante pentru ca întrebarea să nu fie doar retorică. Roşeaţa furioasă care-i acoperea chipul deghiza imperfect machiajul excesiv.

— Domnule poliţist, zise directorul, dacă este necesar, o pot servi chiar eu, totuşi nu pot servi toate clientele. Nu este nimic în neregulă cu oamenii mei, sunt înregistraţi cu calificarea de vânzător. Am aici specificaţiile şi certificatele lor de garanţie…

— Specificaţiile! zbieră femeia şi izbucni într-un râs isteric, întorcându-se spre celelalte cliente. L-aţi auzit? Le spune „oameni”! Ce-i cu voi? Ăştia nu-s oameni. Sunt ro-boţi! Şi în caz că nu ştiţi, o să vă zic eu ce fac ro-bo-ţii ăştia. Fură slujbele oamenilor. De-aia guvernanţii îi protejează mereu. Muncesc pe gratis şi din cauza asta familii întregi trebuie să locuiască în barăci şi să mănânce terci de enzime. Familii decente, care au trudit din greu. Dacă aş fi eu la putere, am distruge toţi ro-bo-ţii, vă zic!

Celelalte femei murmurau între ele, derutate, iar dinapoia uşii de forţă sporea vacarmul mulţimii.

Baley conştientiză cu acuitate prezenţa lui R. Daneel imediat lângă el. Îi privi pe vânzători. Erau produşi pe Pământ şi, chiar ţinând seama de acest amendament, erau modele relativ ieftine. Pur şi simplu, roboţi fabricaţi pentru a cunoaşte câteva lucruri elementare. Ştiau toate modelele de pantofi existente în magazin, preţurile lor şi mărimile disponibile în depozit. Puteau ţine evidenţa fluctuaţiilor stocurilor, probabil mai bine decât un om, deoarece nu aveau preocupări externe slujbei. Puteau calcula comenzile necesare pentru săptămâna următoare. Puteau determina cu precizie mărimea potrivită pentru orice client.

În sine, perfect inofensivi. Ca grup însă, incredibil de periculoşi.

Baley era de acord cu clienta gălăgioasă într-o măsură mai mare decât ar fi crezut posibil cu o zi în urmă. Ba nu, cu numai două ore în urmă. Îl percepea pe R. Daneel în apropiere şi se întrebă dacă acesta n-ar fi putut înlocui un detectiv C-5. Când se gândi la asta, îşi reaminti barăcile şi simţi gustul terciului de enzime. Şi-l aminti pe tatăl său.

Tatăl lui Baley fusese specialist în fizică nucleară, având o clasificare ce-l situa în primele zece procente ale locuitorilor Oraşului. Apoi însă în centrala electrică se petrecuse un accident, tatăl său fusese găsit vinovat şi urmase declasificarea. Baley nu cunoştea detaliile, deoarece totul se întâmplase pe când el avea doar un an.

Îşi amintea însă barăcile copilăriei sale, traiul în comun dur, la limita suportabilului. Pe mama sa nu şi-o amintea deloc — ea nu rezistase mult timp. Îl ţinea minte pe tatăl lui, un bărbat abrutizat, morocănos şi pierdut în lumea sa interioară, vorbind uneori despre trecut în propoziţii răguşite, neterminate.

Tatăl murise, tot declasificat, când Lije avea opt ani. Micul Baley şi cele două surori mai mari ale sale fuseseră transferaţi în orfelinatul Secţiunii, „Nivelul Copiilor”, cum îl numeau ei. Fratele mamei sale, unchiul Boris, era el însuşi prea sărac pentru a-i ajuta.

De aceea, viaţa împovărătoare continuase. Şcoala fusese de asemenea grea, lipsită de privilegiile derivate din statutul unui tată, care să-i netezească drumul.

Iar acum trebuia să stea în mijlocul unei posibile răzmeriţe şi să descurajeze bărbaţi şi femei care, la urma urmelor, se temeau doar de declasificare pentru ei şi pentru cei pe care-i iubeau, la fel cum se temea el însuşi.

— Nu creaţi probleme, doamnă, se adresă el inexpresiv clientei revoltate. Vânzătorii nu vă fac nici un rău.

— Sigur că nu-mi fac nici un rău, replică femeia pe acelaşi ton strident. Nici n-au cum! Crezi c-o să le las degetele alea reci şi pline de vaselină să m-atingă? Am intrat aici, aşteptându-mă să fiu tratată ca o fiinţă umană. Sunt cetăţean al Oraşului. Am dreptul să fiu servită de un om. Şi încă ceva — am doi copii care m-aşteaptă să ajung la cină. Fără mine nu pot merge la cantina Secţiunii, ca nişte orfani. Trebuie să ies imediat.

— Ei bine, făcu Baley simţind că începe să-şi piardă cumpătul, dacă v-aţi fi lăsat servită, aţi fi fost deja acasă. Pur şi simplu faceţi din ţânţar armăsar. Vă rog să vă calmaţi.

— Ia te uită! exclamă şocată femeia. Poate crezi că vorbeşti c-un gunoi! Poate c-ar fi timpul ca guvernanţii să-şi dea seama că roboţii nu sunt singurele creaturi de pe Pământ. Sunt o muncitoare care-şi cunoaşte drepturile!

Continuă întruna pe aceeaşi temă.

Baley se simţea iritat şi nesigur pe sine. Situaţia îi scăpase de sub control. Chiar dacă femeia ar fi acceptat să fie servită, mulţimea de afară părea suficient de periculoasă.

Imediat dincolo de vitrină se înghesuiau probabil o sută de oameni. În cele câteva minute de când poliţiştii intraseră în magazin, numărul privitorilor se dublase.

— Care este procedura uzuală într-un asemenea caz? întrebă pe neaşteptate R. Daneel Olivaw.

Baley tresări, luat prin surprindere.

— În primul rând, răspunse el, acesta este un caz neobişnuit.

— Ce spune legea?

— R-ii au fost alocaţi aici în mod legal. Sunt vânzători înregistraţi. Nu s-a petrecut nici o încălcare a legii.

Vorbeau în şoaptă. Baley se străduia să pară oficial şi ameninţător, în timp ce faţa lui Olivaw era, ca întotdeauna, lipsită de expresie.

— Atunci, spuse R. Daneel, ordonă-i femeii ori să accepte să fie servită, ori să părăsească magazinul.

Detectivul ridică scurt un colţ al gurii.

— În cazul de faţă, avem de-a face cu o gloată, nu doar cu femeia asta. Nu există alternativă, decât să apelez o echipă antirevoltă.

— Cetăţenii nu ar trebui să necesite mai mult de un poliţist care să spună ce trebuie făcut, zise R. Daneel.

Îşi întoarse chipul lătăreţ spre directorul magazinului:

— Dezactivaţi uşa de forţă, domnule.

Braţul lui Baley se repezi brusc înainte, pentru a-l prinde pe R. Daneel de umăr şi a-l întoarce spre el. Îşi opri gestul la jumătate. Dacă în clipa aceea, doi poliţişti s-ar fi certat în văzul tuturor, ar fi însemnat sfârşitul oricărei şanse pentru o soluţie paşnică.

Directorul protestă şi privi către Baley, însă detectivul îşi feri ochii.

— Vă ordon, în numele legii, rosti inexpresiv R. Daneel.

— O s-acuz Oraşul pentru orice distrugeri, smiorcăi directorul. Atrag atenţia că fac asta numai pentru că mi s-a ordonat.

Bariera se dezactivă, iar femeile şi bărbaţii se năpustiră înăuntru, urlând fericiţi. Simţeau gustul victoriei.

Baley auzise despre cazuri de revoltă similare, ba chiar asistase la unul. Văzuse roboţi ridicaţi de o duzină de braţe, cu trupurile grele şi inerte trecute din mână în mână. Bărbaţii trăseseră şi răsuciseră imitaţiile metalice de oameni. Utilizaseră ciocane, cuţite de forţă şi arme cu ace, reducând finalmente bietele maşinării la mormane din bucăţi de metal şi sârme. Creierele pozitronice costisitoare, cele mai complexe creaţii ale minţii umane, fuseseră şutate de la unul la altul, aidoma unor mingi de fotbal, şi distruse în foarte scurt timp.

Pentru ca după aceea, animate de geniul eliberat al distrugerii, gloatele să-şi îndrepte atenţia asupra oricărui lucru ce putea fi făcut praf.

Poate că vânzătorii roboţi nu aveau habar de toate acestea, totuşi piuiră când gloata se revărsă de afară şi ridicară braţele înaintea feţelor, parcă într-un efort primitiv de apărare. Înspăimântată când văzu cum incidentul creşte brusc şi mult peste ceea ce se aşteptase, femeia care-l declanşase icni: