Isaac Asimov: Cavernele de oţel

După trecerea unei perioade pe care o apreciaseră drept corespunzătoare, spaţialii îşi slăbiseră restricţiile. Bariera fusese îndepărtată, Poliţia urbană preluase protecţia izolării Oraşului Spaţial şi, lucrul cel mai important dintre toate, examinarea medicală devenise mult mai discretă.

„Acum”, gândi Baley, „situaţia poate cunoaşte o răsturnare cu o sută optzeci de grade.” Dacă spaţialii credeau realmente că un pământean pătrunsese în Oraşul Spaţial şi comisese o crimă, bariera putea să se ridice din nou. N-ar fi fost deloc bine.

Sui pe platforma expresului şi se strecură printre călătorii în picioare, spre rampa spirală strânsă ce ducea la nivelul superior, unde se aşeză. Nu-şi afişă biletul de clasificare decât după ce trecu de ultima dintre secţiunile Hudson. La est de Hudson şi la vest de Long Island, un C-5 nu avea dreptul la scaun şi, chiar dacă în clipa aceea ar fi fost destule locuri libere, unul dintre paznicii expresului l-ar fi ridicat imediat. Oamenii erau tot mai nemulţumiţi de privilegiile clasificării şi, cu toată onestitatea, Baley li se alătura.

Curentul de aer scotea ţiuitul specific, datorat fricţiunii cu parbrizele paravânt montate pe spătarele scaunelor. Zgomotul perturba serios tentativele de conversaţie, dar nu te împiedica să te gândeşti, atunci când te obişnuiseşi cu el.

Într-un fel sau altul, cei mai mulţi pământeni erau medievalişti. Nu era deloc greu să fie aşa, fiindcă asta însemna glorificarea unei epoci în care Pământul fusese singura lume, nu doar una dintre cele cincizeci de planete populate. Ba mai exact, oaia neagră a turmei. Baley întoarse brusc capul spre dreapta, auzind un ţipăt. O femeie îşi scăpase poşeta şi detectivul o zări fugar — o pată roz-pastelat profilată pe cenuşiul mat al benzilor. Probabil că un pasager care coborâse grăbit din expres o lovise fără să vrea cu piciorul în direcţia decelerării şi acum geanta se îndepărta rapid de proprietara ei.

Un colţ al gurii îi zvâcni uşor. Femeia ar fi putut s-o ajungă din urmă, dacă era îndeajuns de inteligentă ca să se grăbească pe o bandă care se deplasa mai lent, şi dacă poşeta nu era lovită accidental şi de alte picioare. Baley însă n-avea să ştie niciodată cum se încheiase episodul. Scena rămăsese deja cu aproape un kilometru înapoia lui.

Exista o probabilitate însemnată ca femeia să nu reuşească recuperarea poşetei. Se calculase că, în medie, la fiecare trei minute un locuitor al Oraşului scăpa pe benzi un obiect pe care nu-l mai putea ajunge. Departamentul Obiecte Găsite rămânea doar o utopie complexă, încă una dintre complicaţiile vieţii moderne.

„Era mai simplu cândva”, gândi Baley. „Totul era mai simplu. Din cauza asta au apărut medievaliştii.”

Medievalismul cunoştea diverse forme. Pentru Julius Enderby cel lipsit de imaginaţie, însemna adoptarea arhaismelor. Ochelari! Ferestre!

Pentru Baley, însemna studiul istoriei şi în mod special studiul obiceiurilor şi comportărilor tradiţionale.

De exemplu, Oraşul! New York, în care trăia şi muncea el, era mai întins decât oricare alt Oraş, excepţie făcând Los Angeles. Mai populat decât oricare, în afară de Shanghai. Iar vârsta sa de abia atingea trei sute de ani.

Desigur, în aceeaşi zonă geografică existase ceva şi înainte — o aşezare care purtase numele New York. Respectiva aglomerare primitivă de populaţie avusese vechimea de trei mii de ani, nu doar de trei sute, însă nu fusese un Oraş .

În timpurile străvechi nu existaseră Oraşe, ci doar îngrămădiri de locuinţe, mari şi mici, aflate direct sub cerul liber, care semănau întrucâtva cu domurile spaţialilor, deşi, evident, fuseseră mult diferite. Asemenea aglomerări (dintre care cea mai mare de abia atinsese o populaţie de zece milioane, iar majoritatea nu ajunsese niciodată la un milion) existaseră cu miile pe Pământ. Conform criteriilor moderne, ele fuseseră complet ineficiente din punct de vedere economic.

Eficienţa îi fusese impusă Pământului de explozia demografică. Două, trei, ba chiar şi cinci miliarde de oameni puteau fi suportate de planetă, prin reducerea progresivă a standardului de trai, dar atunci când populaţia ajunge la opt miliarde, cvasi-inaniţia devine cât se poate de reală. O transformare radicală trebuia să aibă loc în societatea umană, mai ales după ce se dovedise că Lumile Exterioare (care cu un mileniu în urmă fuseseră simple colonii ale Pământului) tratau cu foarte multă seriozitate restricţiile impuse imigrării.

Transformarea radicală fusese formarea treptată a Oraşelor pe parcursul unui mileniu terestru. Eficienţa implică enormitate, aspect care fusese perceput, poate subconştient, chiar şi în epoca medievală. Atelierele meşteşugăreşti lăsaseră loc uzinelor, iar uzinele dispăruseră în faţa industriilor continentale.

O sută de mii de locuinţe pentru o sută de mii de familii erau complet ineficiente prin comparaţie cu o Secţiune care avea o sută de mii de unităţi de locuit; o colecţie de cărţi-film în fiecare casă era complet ineficientă prin comparaţie cu centralizarea filmelor în Secţiune, iar un aparat video pentru fiecare familie era complet ineficient prin comparaţie cu videosistemele globale!

Ce să mai spui apoi despre nebunia absolută a nesfârşitei duplicări a bucătăriilor şi băilor, comparativ cu cantinele şi sălile de baie realmente eficiente care deveniseră posibile graţie societăţii Oraşelor.

Tot mai multe dintre satele, aşezările şi „oraşele” Pământului dispăruseră, fiind înghiţite de Oraşe. Nici chiar ameninţările timpurii ale războiului nuclear nu încetiniseră tendinţa. Prin inventarea câmpului de forţă, respectiva tendinţă devenise o cursă impetuoasă.

Societatea Oraşului însemna distribuirea optimă a hranei, utilizarea extinsă a fermelor de enzime şi a culturilor hidroponice. Oraşul New York se întindea pe o suprafaţă de peste 5 000 de kilometri pătraţi, iar la ultimul recensământ populaţia lui depăşise binişor douăzeci de milioane de oameni. Pe Pământ existau aproape opt sute de Oraşe care aveau o populaţie medie de zece milioane de suflete.

Fiecare Oraş devenise o unitate semiautonomă, independentă din punct de vedere economic. Îşi putea ridica un acoperiş deasupra, se putea înconjura de pereţi, se putea îngropa ca într-un adăpost subteran. Devenise o cavernă de oţel şi beton, gigantică şi autonomă.

Se putea organiza perfect ştiinţific. În centru se găsea enormul complex al birourilor administrative. Secţiunile rezidenţiale uriaşe, ordonate cu atenţie una faţă de cealaltă şi toate faţă de ansamblul general, se conectau reciproc prin benzi locale şi expresuri. La periferie se aflau fabricile, uzinele hidroponice, cuvele în care se cultivau enzime şi centralele energetice. În toată aglomerarea aceea existau conducte de apă şi canalizare, şcoli, închisori şi magazine, cabluri de înaltă tensiune şi fascicule pentru comunicaţii.

Nu exista nici cea mai mică îndoială: Oraşul reprezenta apogeul triumfului omenirii asupra mediului ambiant. Oraşul — nu zborul spaţial sau cele cincizeci de planete colonizate, care între timp îşi proclamaseră trufaş independenţa.

Practic nici unul dintre locuitorii Pământului nu trăia în exteriorul Oraşelor. În exteriorul acestora se afla sălbăticia, cerul liber pe care puţini oameni îl puteau suporta cu calm. Desigur, spaţiile deschise aveau utilitatea lor. Acolo se găseau întinderile de apă absolut necesară existenţei, cărbunii şi lemnul ce constituiau materii prime de bază pentru materialele plastice şi enzimele care creşteau veşnic. (Rezervele de petrol secătuiseră de mult, însă speciile de enzime bogate în uleiuri reprezentau un substituent adecvat.) Terenurile dintre Oraşe continuau să fie exploatate în subteran, dar şi la suprafaţă, chiar într-o măsură mai extinsă decât bănuia majoritatea oamenilor, pentru cultivarea recoltelor şi creşterea animalelor. Activităţile respective aveau o eficienţă redusă, dar carnea de porc şi de vită, ca şi cerealele îşi găseau întotdeauna desfacere pe piaţa produselor de lux şi puteau fi, de asemenea, exportate.