Arthur Clarke - Rendezvous cu Rama

În mod normal, impulsul s-ar fi manifestat în lungul axei. Dacă sensul ar fi fost spre sud, nu intervenea nici o complicaţie; urmau doar să fie apăsaţi ceva mai tare de panta pe care urcau. Dar dacă ar fi fost direcţionat spre nord, puteau fi azvîrliţi în spaţiu, prăbuşindu-se pe cîmpia de sub ei.

Încercă să se liniştească, gîndindu-se că orice acceleraţie posibilă ar fi fost extrem de slabă. Calculele doctorului Perera fuseseră foarte convingătoare; Rama nu putea accelera cu mai mult de a cincizecea parte din valoarea gravitaţiei terestre, altminteri Oceanul Cilindric ar fi trecut peste faleza sudică, inundînd întregul continent. Perera şezuse însă într-un birou confortabil pe Pămînt, nu înconjurat de kilometri de metal gata să te zdrobească. Şi poate că Rama era proiectat pentru inundaţii periodice…

Nu, ridicol! Era absurd să-ţi imaginezi că atîtea trilioane de tone puteau căpăta brusc o acceleraţie în stare să te arunce jos de pe perete. Cu toate acestea, pe parcursul întregii ascensiuni, Norton nu se îndepărtă prea mult de balustradă.

După o veşnicie, scara se termină, rămînînd numai cele cîteva sute de trepte ale punţii verticale. Dar porţiunea respectivă nu mai trebuia escaladată, deoarece cu ajutorul unui scripete instalat în Butuc aveau să fie ridicaţi pe rînd, profitîndu-se de gravitaţia în scădere. La piciorul punţii, un om cîntărea mai puţin de cinci kilograme, iar în vîrf greutatea lui devenea practic nulă.

Norton se relaxă în hamuri; uneori apuca o treaptă, să testeze slaba forţă Coriolis ce încerca să-l smulgă de pe punte. Uită de muşchii săi îndureraţi, se întoarse şi privi pentru ultima dată interiorul lui Rama.

În prezent lumina căpătase intensitatea unei lune pline pe Pămînt; peisajul era perfect distinct, deşi detaliile mai mărunte nu se observau. Polul Sud era parţial acoperit de o ceaţă strălucitoare. Prin ea răzbătea doar vîrful Cornului Mare, un punct negru, văzut exact dinspre axă.

Continentul cartografiat cu atîta grijă (dar în continuare necunoscut), de dincolo de Ocean, avea acelaşi aspect aparent al unei table de şah. Era totuşi prea îndepărtat şi prea încărcat, de amănunte pentru a merita o examinare atentă şi Norton îl privi numai în treacăt.

Parcurse cu ochii dunga circulară a oceanului şi observă pentru prima dată dispunerea regulată a unor turbulenţe în apă, ca şi cum valurile se spărgeau în recife aşezate la distanţe perfect egale.

Manevrele lui Rama aveau însă urmări foarte reduse. Era convins că Barnes ar fi fost deosebit de fericită să navigheze în asemenea condiţii, dacă ar fi solicitat-o să traverseze oceanul, cu pierduta ei Resolution.

New York, Londra, Paris, Moscova, Roma… îşi luă adio de la oraşele continentului nordic, sperînd ca ramanii să-i ierte orice stricăciuni produse. Poate aveau să înţeleagă că totul fusese făcut în interesul ştiinţei.

Ajunse la Butuc şi cîteva braţe se întinseră să-l ridice şi să-l transporte rapid prin ecluză. Suprasolicitate, atît picioarele cît şi mîinile îi tremurau spasmodic, încît singur nu s-ar fi descurcat. Fu bucuros să fie purtat precum un paralitic.

Cerul lui Rama se îngustă deasupra lui, iar el coborî în craterul central al Butucului. Cînd uşa ecluzei interioare se închise pentru totdeauna înapoia sa, gîndi involuntar: Ce straniu că noaptea vine tocmai în momentul în care Rama se află mai aproape de soare!

Norton socotise că o sută de kilometri constituiau o marjă bună de securitate. Rama devenise un dreptunghi gigantic, negru, întors cu partea mai lată către ei, eclipsînd soarele. Se folosise de această ocazie pentru a-l plasa pe Endeavour la umbră, evitînd astfel solicitarea exagerată a sistemelor de răcire şi a personalului de întreţinere. Conul protector de umbră al lui Rama putea dispare dintr-o clipă în alta şi intenţiona să-l utilizeze cît mai mult cu putinţă.

Rama continua să se rotească; parcursese aproape cincisprezece grade şi era greu de crezut că nu urma o schimbare majoră de orbită. La Uniunea Planetară agitaţia se apropia de isterie, dar numai un slab ecou al ei ajungea pe Endeavour. Fizic şi psihic, echipajul era epuizat; excluzînd carturile, toată lumea dormise douăsprezece ore în şir după decolarea de la Baza Polului Nord. Din ordinul medicului, Norton însuşi fusese supus electro-sedaţiei; dar şi în aceste condiţii visase că urca pe o scară infinită.

În a doua zi petrecută la bordul navei, aproape toţi îşi reveniseră la normal. Explorarea lui Rama părea că avusese loc cu o veşnicie în urmă. Norton începu să se ocupe de problemele ivite între timp, să-şi facă planuri de viitor, refuzînd însă solicitările de interviuri care reuşiseră, nu se ştie cum, să se strecoare pe circuitele radio ale Cercetării şi chiar ale PAZEI SPAŢIALE. De pe Mercur nu le parvenise nici un mesaj; A-dunarea Generală a U. P. îşi încheiase reuniunea, deşi era pregătită să se întrunească oricînd, în termen de o oră.

Norton dormea primul său somn adevărat la treizeci de ore după abandonarea lui Rama, cînd fu scuturat violent şi trezit. Înjură buimăcit, deschise cu greu ochii către Karl Mercer… apoi, ca orice comandant adevărat, se deşteptă instantaneu.

― Şi-a oprit rotaţia?

― Da, e nemişcat ca stînca.

― Să mergem pe Punte.

Nava era în picioare. Pînă şi cîmpii pricepeau că se întîmplă ceva şi se agitau, scîncind, pînă ce sergentul McAndrews; îi potoli cu semne rapide ale mîinilor. Norton se strecură în scaunul său, fixă centurile şi se întrebă dacă nu cumva era tot o alarmă falsă.

Rama se micşorase pînă la dimensiunile unui cilindru scurt; marginea soarelui răsărea de după o muchie. Norton o pilotă pe Endeavour încetişor în umbra eclipsei artificiale şi zări splendoarea perlată a coroanei, reapărînd pe un fundal de stele strălucitoare. Se zărea o proeminenţă uriaşă, de cel puţin o jumătate de kilometru înălţime ridicîndu-se din soare, astfel încît ramificaţiile superioare semănau cu un copac de flăcări purpurii.

Deci trebuie să aşteptăm, îşi spuse el. Principalul e să nu te plictiseşti, să fii gata să reacţionezi în orice clipă, să ţii toate instrumentele şi aparatele sub observaţie, indiferent de durata aşteptării…

Ceva nu era în ordine. Cîmpul stelar tremura, de parcă Norton ar fi declanşat propulsoarele Roll. Nu atinsese însă nici o comandă şi dacă într-adevăr nava s-ar fi mişcat, ar fi simţit imediat.

― Şefule! strigă agitat Calvert de la postul ofiţerului de navigaţie, ne rostogolim… uitaţi-vă la stele! Iar instrumentele nu înregistrează nimic!

― Giroscoapele?

― Perfect normale… pe reperul zero. Totuşi ne rostogolim cu cîteva grade pe secundă!

― E absurd!

― Da… dar priviţi singur…

Cînd toate dau greş, omul trebuie să se bazeze pe simţurile sale. Norton nu se îndoia că stelele se roteau într-adevăr încet: Sirius tocmai dispărea dincolo de marginea ecranului. Fie universul, într-o rescriere a cosmologiei pre-coperniciene se hotărîse brusc să se învîrtă în jurul lui Endeavour, fie stelele erau nemişcate şi se învîrtea nava.

A doua explicaţie părea mai probabilă, deşi implica o serie de paradoxuri aparent insolvabile. Dacă nava se răsucea cu adevărat, el ar fi trebuit s-o simtă ― cu fundul pantalonilor, cum afirma proverbul. Pe deasupra, giroscoapele nu se puteam defecta toate simultan.

Mai rămînea o explicaţie. Fiecare atom al lui Endeavour se găsea sub influenţa unei forţe… şi doar un cîmp gravitaţional intens ar fi produs efectul respectiv. Cel puţin, nici un alt cîmp cunoscut…