Arthur Clarke - Rendezvous cu Rama

Înaintă către stîlpul cel mai apropiat şi-i lumină interiorul. Refractată ca printr-o lentilă circulară, raza de lumină ieşi prin partea opusă, focalizată şi refocalizată, atenuîndu-se în pădurea de stîlpi din spate. Norton încerca senzaţia că se găseşte în plină demonstraţie de efecte ale opticii.

― Foarte frumos, remarcă Mercer, dar ce sens are? Cui îi trebuie o pădure de coloane cristaline?

Norton ciocăni încetişor în coloană. Suna a solid, un zgomot de natură metalică. Era atît de derutat încît se conformă unui sfat auzit cu multă vreme în urmă: cînd nu eşti sigur de ceva, taci din gură şi mergi mai departe.

Ajungînd la următoarea coloană, absolut identică cu cea dintîi, îl auzi pe Mercer exclamînd surprins:

― Aş fi jurat că stîlpul ăsta-i gol… acum înăuntru e ceva. Norton privi rapid înapoi.

― Unde? Nu văd nimic.

Urmări cu privirea degetul celuilalt. Nu indica nimic, coloana era în continuare transparentă.

― Nu vezi? întrebă Mercer neîncrezător. Vino în partea asta. La naiba… am pierdut-o!

― Ce se întîmplă aici? exclamă Calvert. Abia după cîteva minute, reuşi să priceapă cît de cît despre ce era vorba.

Coloanele nu erau transparente din orice unghi şi luminăţie. Dacă le ocoleai, în interior apăreau brusc forme aidoma insectelor prinse în chihlimbar, care apoi dispăreau din nou. În total cîteva duzini, toate diferite. Păreau absolut reale şi solide, deşi aparent, unele ocupau un acelaşi volum.

― Holograme, constată Calvert. Un muzeu ca pe Pămînt.

Era explicaţia cea mai plauzibilă şi de aceea Norton o privi cu suspiciune. Îndoielile lui sporiră pe măsură ce examină celelalte coloane şi catalogă imaginile din ele.

Unelte manuale (deşi pentru mîini uriaşe şi ciudate), containere, maşinării micuţe cu claviatură ce păreau construite pentru mîini cu peste cinci degete, instrumente ştiinţifice, ustensile surprinzător de casnice, incluzînd cuţite şi farfurii care, exceptînd mărimea, n-ar fi părut nelalocul lor pe o masă pămînteană… toate împreună cu sute de alte obiecte mai greu de identificat, adesea îngrămădite în aceeaşi coloană. Un muzeu ar fi avut cu siguranţă o logică în aranjament, o clasificare a obiectelor cu însuşiri comune. Aici se găsea însă o adunătură aleatoare de unelte şi aparate.

Fotografiaseră imaginile ciudate din interiorul mai multor stîlpi de cristal, cînd imensa varietate a exponatelor îi oferi lui Norton, o idee. Poate că nu era vorba de o colecţie, ci de un catalog, indexat după un sistem bizar, însă perfect logic. Se gîndi la succesiunea lipsită de sens a oricărui dicţionar sau liste alfabetice şi le expuse celorlalţi teoria sa.

― Înţeleg ce vrei să spui, zise Mercer. Ramanii ar putea fi la fel de surprinşi văzînd că noi punem alături… ăă… camele şi camerele TV.

― Sau cărţile şi cănile, adăugă Calvert după cîteva secunde de gîndire. Puteai juca ore întregi jocul, sporind mereu diferenţa termenilor alăturaţi.

― Exact, încuviinţă Norton. Aici ar fi un index pentru imagini tridimensionale, prototipuri, planuri, dacă vreţi să le numiţi astfel.

― În ce scop?

― Păi, teoria legată de bioţi… ipoteza că nu apar decît atunci cînd e nevoie de ei, fiind creaţi pe loc, sintetizaţi din coduri stocate undeva.

― Aha, făcu Mercer încet, şi apăsat. Adică, cînd un Raman are nevoie de „ceva” de pus în mîna stîngă, formează codul respectiv şi copia-i realizată din catalogul de faţă.

― Cam aşa… Numai că vă rog să nu mă întrebaţi nimic despre detaliile practice.

Coloanele printre care treceau creşteau în mărime, ajungînd la peste doi metri diametru. Imaginile se măreau şi ele; Era limpede că, din motive neîndoielnic excelente, ramanii preferau scara de unu la unu. Norton se întrebă cum depozitau în cazul acesta obiecte cu adevărat mari.

Pentru a mări suprafaţa investigată, cei patru exploratori se împrăştiaseră printre coloanele de cristal şi fotografiau cît puteau de repede să focalizeze aparatele pe imaginile schimbătoare. O şansă teribilă, îşi spunea Norton, simţind că nu o merita. Nu putea găsi ceva mai bun decît Catalogul Ilustrat al Obiectelor Ramane. Totuşi, din alt punct de vedere, constituia cel mai frustrant lucru. Nimic din ce exista acolo nu era palpabil; obiectele acelea, aparent solide, nu aveau realitate fizică.

Deşi cunoştea bine asta, Norton simţea un imbold nestăvilit de a îndrepta laserul asupra uneia din coloane, încît să ducă ceva material înapoi pe Pămînt. Imboldul era identic, îşi zise el ironic, cu cel ce împingea o maimuţă să apuce reflexia unei banane în oglindă.

Fotografia un soi de instrument optic, cînd strigătul lui Calvert îl făcu să alerge printre stîlpi.

― Şefule!… Karl!… Will!… priviţi aici!

Joe obişnuia să dea frîu liber entuziasmului, însă ceea ce descoperise, justifica orice explozie de încîntare.

În interiorul unei coloane cu diametrul de doi metri, se găsea o haină sau o uniformă complicată, croită în mod vădit pentru o fiinţă cu poziţie verticală, mult mai înaltă decît un om. O bandă metalică îngustă părea că înconjoară pieptul, toracele sau altă diviziune necunoscută zoologiei terestre. Din ea se înălţau trei suporţi subţiri, răsfrînţi în afară şi terminîndu-se printr-o centură perfect circulară, cu impresionantul diametru de un metru. În jurul ei, bucle echidistante păreau să fie folosite pentru membrele superioare sau braţe. De asemeni trei…

Existau şi numeroase buzunare, catarame şi banduliere de unde ieşeau unelte (ori arme?), tuburi şi conductori electrici, ba chiar şi nişte cutiuţe negre perfect normale într-un laborator electronic pe Pămînt. Întreg aranjamentul avea complexitatea unui costum spaţial, deşi evident, nu oferea prea multă protecţie fiinţei care-l purta.

Să fi fost creatura aceea un raman? se întrebă Norton. Nu vom afla probabil niciodată, dar cu certitudine a fost o fiinţă inteligentă ― un animal nu s-ar fi descurcat în echipamentul sofisticat.

― Cam doi metri jumătate înălţime, remarcă Mercer gînditor, fără să mai socotim capul… indiferent cum o fi arătat.

― Cu trei braţe… şi probabil trei picioare. Aceeaşi alcătuire ca a Păianjenilor, la o scară mult mai mare. Credeţi că-i o coincidenţă?

― Probabil că nu. Noi construim roboţii după imaginea noastră; ne putem aştepta ca şi ramanii să procedeze la fel.

Neobişnuit de tăcut, Joe Calvert privea obiectul cu veneraţie.

― Oare ei ştiu că sîntem aici?

― Mă îndoiesc, replică Mercer. N-am atins nici măcar pragul conştiinţei lor, deşi mercurienii s-au străduit din greu.

Continuau să privească, incapabili să se urnească din loc, atunci cînd Pieter îi chemă din Butuc cu o voce alarmată.

― Şefule… ar fi bine să ieşiţi!

― Ce se-ntîmplă? Vin bioţii?

― Nu… ceva mult mai serios. Se sting luminile.

Ieşind grăbit prin orificiul decupat cu laserul, lui Norton zări cei şase sori ai lui Rama strălucind tot atît de puternic cît şi înainte. Cu siguranţă Pieter făcuse o greşeală… chiar dacă nu-i stătea în fire.

Pieter însă îi prevăzuse reacţia cu exactitate.

― S-a întîmplat atît de lent, explică el pe un ton de scuză, încît am remarcat diferenţa tîrziu. Nu-i nici o greşeală, am făcut măsurători. Nivelul de lumină a scăzut cu patruzeci la sută.

Acum, cînd ochii i se reacomodau după obscuritatea din templul de cristal, Norton îl putea crede. Ziua cea lungă a lui Rama se apropia de sfîrşit.