Arthur Clarke - Rendezvous cu Rama

Ajunse la baza antenei şi, călcînd pe mîini, pluti spre disc. Cleştele tăie rapid sistemul multiplu de alimentare, mestecînd totodată cablurile şi comenzile laser. După ce tăie ultimul cablu, antena începu să se rotească lent. Mişcarea neaşteptată îl surprinse, pînă cînd realiză că distrusese ghidajul automat spre Mercur. În exact cinci minute, mercurienii aveau să piardă orice legătură cu servitorul lor. Un servitor nu numai neputincios, ci de asemeni surd şi orb.

Rodrigo urcă încetişor pînă la scooter, desfăcu ancorele şi-l răsuci pînă ce amortizoarele de şoc anterioare se proptiră de rachetă, cît mâi aproape de centrul de greutate. Declanşă impulsul maxim şi-l menţinu douăzeci de secunde.

Împingînd un obiect cu o masă mult mai mare decît a sa, scooterul răspunse foarte lent. Bărbatul întrerupse jetul reactiv şi citi cu atenţie noul vector viteză al rachetei.

Urma să treacă departe pe lîngă Rama şi oricînd, în viitor, să fie localizabilă cu precizie. În definitiv, piesa valora extrem de mult.

Locotenentul Rodrigo era un om de o cinste patologică. Nu voia ca mercurienii să-l acuze de pierderea proprietăţii lor.

„Draga mea”, începuse Norton, „aiureala asta ne-a costat mai bine de o zi, dar cel puţin mi-a oferit şansa să vorbesc cu tine.

Mă aflu tot în navă, care s-a întors în punctul de staţionare de pe axa polară. Acum o oră l-am cules pe Rod; arăta de parcă ar fi terminat un cart fără probleme. Cred că nici unul dintre noi nu va mai fi primit vreodată pe Mercur şi mă întreb dacă la întoarcerea pe Pămînt vom fi socotiţi eroi sau ticăloşi. Eu însă mă simt cu conştiinţa împăcată, sînt convins că am făcut ceea ce se cuvenea. Mă întreb dacă Ramanii ne vor spune vreodată mulţumesc.

Mai rămînem aici două zile; spre deosebire de Rama, nu avem un blindaj gros de un kilometru, capabil să ne apere de soare. Învelişul navei noastre are deja cîteva puncte fierbinţi, periculoase şi a trebuit să facem ecranări locale. Dar iartă-mă, nu vreau să te plictisesc cu probleme tehnice…

Mai dispunem deci de timp pentru încă o expediţie în Rama şi intenţionez să profit cît mai mult de ea. Nu te teme… nu-mi voi asuma riscuri”.

Opri înregistrarea. Ultima afirmaţie era, ca să folosească un eufemism, o denaturare a adevărului. Fiecare clipă petrecută în Rama ascundea pericole şi incertitudine; acolo nimeni nu se simţea realmente sigur, în prezenţa unor forţe depăşindu-i înţelegerea. Iar în acea explorare finală, ştiind că nu se vor mai întoarce niciodată şi că alte operaţiuni nu vor mai fi planificate, intenţiona să-şi forţeze şansa pînă la capăt.

„Deci, peste patruzeci şi opt de ore vom încheia misiunea. Nu ştim încă ce se va întîmpla atunci. După cum ştii, practic am utilizat tot combustibilul ca să ajungem pe orbită. Continui să mă întreb dacă un cargou cu combustibil ne va intercepta la timp pentru a reveni pe Pămînt, ori dacă vom sfîrşi căzînd pe Marte. „Oricum, de Crăciun ar trebui să fiu acasă. Spune-i lui Junior că-mi pare rău că nu-i pot aduce un pui de biot; nu există aşa ceva…

Sîntem cu toţii sănătoşi, însă foarte obosiţi. Mi-am cîştigat un concediu lung şi vom recupera timpul pierdut. Indiferent ce se va zice despre mine, tu să afirmi că eşti măritată cu un erou. Cîte soţii au un bărbat care a salvat o lume?”

Ca întotdeauna înainte de a copia banda, o ascultă cu atenţie să se convingă dacă se potrivea ambelor sale familii. Îl supăra gîndul că nu ştia pe care dintre ele avea s-o vadă mai întîi; de obicei, programul său îl stabileau, cu cel puţin un an înainte, mişcările inexorabile ale planetelor.

Dar asta se întîmpla în vremurile premergătoare lui Rama; acum, nimic nu avea să mai fie ca înainte.

― Dacă încercăm, întrebă Karl Mercer, crezi că bioţii no vor opri?

― S-ar putea, e unul din lucrurile pe care vreau să le aflu. De ce mă priveşti aşa?

Mercer zîmbea larg şi misterios cum avea obiceiul, ca pentru o glumă ce putea sau nu s-o împărtăşească tovarăşilor din echipaj.

― Mă întrebam, şefule, dacă nu cumva crezi că Rama îţi aparţine. Pînă acum te-ai opus oricărei încercări de a forţa clădirile. De ce ţi-ai schimbat părerea? Mercurienii ţi-au dat alte idei?

Norton începu să rîdă, apoi se opri. Întrebarea era abilă şi nu putea fi sigur că răspunsul evident era şi cel bun.

― Poate că am fost prea prudent… am încercat să evite orice fel de necazuri. Dar asta-i ultima noastră şansă; dacă vom fi obligaţi să ne retragem, nu vom mai pierde cine ştie ce.

― Presupunînd că ne-am retrage în perfectă stare.

― Bineînţeles. Totuşi, bioţii nu s-au dovedit niciodată ostili şi, exceptîndu-i pe Păianjeni, nu cred că altcineva ar fi în stare să ne prindă… dacă o vom lua la goană.

― Dumneata n-ai decît s-o iei la goană, şefule, însă eu vreau să plec cu fruntea sus. Şi întîmplător, am ajuns să ştiu.. de ce bioţii sînt atît de politicoşi cu noi.

― E cam tîrziu pentru o nouă teorie.

― Oricum, v-o spun. Ei cred că sîntem Ramani. Nu fac deosebire între două organisme care trăiesc pe bază de oxigen.

― N-aş zice că sînt chiar atît de proşti.

― Nu-i vorba de prostie. Aşa au fost programaţi, iar noi pur şi simplu nu ne încadrăm în sistemul lor de referinţă.

― Poate că ai dreptate. Vom afla… de îndată ce începem lucrul în Londra.

Lui Joe Calvert îi plăcuseră întotdeauna vechile filme cu spargeri de bănci, dar nu se aşteptase să fie implicat într-una. În esenţă, exact cu asta se ocupa în prezent.

Străzile pustii ale „Londrei” păreau ameninţătoare, deşi îşi dădea seama că la mijloc era doar închipuirea conştiinţei sale vinovate. Nu credea ca structurile etanşe şi lipsite de ferestre din jur să fie pline de creaturi, gata să ţîşnească în hoarde furioase de îndată ce invadatorii s-ar fi atins de proprietatea lor. De fapt, era convins că întregul complex, la fel ca şi celelalte oraşe, constituia un soi de depozit uriaş.

Simţea şi o altă teamă, de asemenea bazată pe vizionarea străvechilor filme poliţiste. Poate că nu existau sonerii de alarmă şi sirene urlînd îngrozitor, însă părea raţionai ca Rama să posede un sistem de avertizare. Altminteri, cum să ştie bioţii cînd şi unde să intervină?

― Cei fără ochelari de protecţie, întoarceţi capetele! ordonă Myron.

Aerul se încinse sub raza arzătorului cu laser, se simţi mirosul oxizilor de azot, apoi se auzi un sfîrîit constant pe măsură ce tăişul de foc pătrundea către taine ascunse încă dinainte de apariţia omului.

Nici un material nu rezista în faţa acelei concentrări de energie şi tăietura continuă, uşor, cu un avans de cîţiva metri pe minut. într-un timp scurt se decupa o porţiune suficient de mare să permită trecerea unui om.

Deoarece secţiunea tăiată nu se mişca, Myron o ciocăni uşor, apoi mai tare şi în cele din urmă o izbi cu toată puterea. Ea căzu înăuntru cu un bubuit găunos, reverberant.

Aşa cum se întîmplase şi cînd intrase pentru prima dată în Rama, Norton îşi aminti de cel care deschisese anticul mormînt egiptean. Nu se aştepta să vadă sclipirea aurului, de fapt nu avea nici o, idee preconcepută în vreme ce se tîra prin deschizătură, ţinînd lanterna îndreptată înainte.

Un templu grecesc, construit din cristal ― aceasta fu prima impresie. Un templu ticsit de coloane din sticlă, largi de un metru şi înalte din podea pînă în tavan. Sute şi sute, dispărînd în întunericul unde nu pătrundea lumina lanternei sale.