George Martin - Peregrinările lui Tuf

O mie de fire de pânză, mai subţiri decât aţa, deveniră o mie de picioare, iar acestea lăsară o mie de găuri în pereţii din metal, când se mişcară, şi crestară podeaua la cea mai uşoară atingere.

Nevis fugi. Goni înainte, până la locul îngust unde cotea coridorul.

Tocmai cobora braţele masive ale costumului, încercând să se strecoare, când păianjenul-umblător îl prinse. Se legăna în timp ce se apropia de el, suspendat pe nenumărate picioare invizibile, cu gura pulsând. Nevis gâfâi îngrozit. O mie de braţe din siliciu, monomoleculare, îl înfăşurară.

Bărbatul întinse mâna dotată cu putere uriaşă, ca să apuce capul fiinţei, să-l strivească, dar braţele se aflau pretutindeni, vălurind, strângându-se în jurul lui aproape cu moliciune. Nevis se zbătu, iar ele tăiară metal, carne, oase. Sângele ţâşni din ciotul braţului. Bărbatul scoase un ţipăt scurt.

Iar păianjenul-umblător îl îmbrăţişă mai strâns.

O crăpătură cât un fir de păr apăru în plasticul bazinului gol. Pisoiul izbi în ea. Crăpătura se lărgi. Haviland Tuf se întinse şi apucă animalul în mâna lui mare, apoi îl ridică în dreptul ochilor. Era slab şi fără vlagă. Poate că iniţiase naşterea prea curând. Va fi mai atent la următoarea încercare, dar de data asta nesiguranţa şi nevoia continuă de vigilenţă, grija ca nu cumva tyrannosauri plimbăreţi să-i întrerupă munca avuseseră ca rezultat o anumită grabă nepotrivită.

Cu toate acestea, considera că obţinuse un succes.

Pisoiul miorlăi. Haviland Tuf hotărî că va trebui să-l hrănească manual, folosind o pipetă, fără să se îndoiască vreo clipă că nu s-ar descurca. Ochii pisoiului erau abia deschişi, iar blana lungă încă udă de lichidul în care fusese cufundat cu puţin timp în urmă. Oare Ciupercă fusese cu adevărat atât de mic?

— Nu pot să-ţi spun Ciupercă, îi declară el solemn noului său tovarăş. Genetic, sunteţi identici, dar Ciupercă a fost Ciupercă, iar tu eşti tu. Te voi numi Haos, un camarad potrivit pentru Distrugere.

Pisoiul se mişcă în palma lui, deschise şi închise un ochi, de parcă l-ar fi înţeles. Nimic surprinzător. Se ştia că toate pisicile aveau ceva însuşiri paranormale.

Tuf se uită în jur. Nu mai avea nimic de făcut acolo. Poate venise timpul să-i caute pe nedemnii lui tovarăşi de altădată, să încerce să ajungă la un soi de înţelegere mutual avantajoasă. Plecă în căutarea lor, cu Haos în mână.

Se terminase, decise Rica Dawnstar, când lumina roşie a lui Nevis dispăru de pe ecran. Lupta urma să se dea doar între ea şi Tuf, ceea ce însemna că era stăpâna Arcei.

Ce naiba ar putea să facă totuşi cu ea? Greu de spus. S-o vândă companiei de armament sau planetei care dădea mai mult? Un lucru nu foarte înţelept. Nu avea încredere în cei cu prea multă putere. Puterea corupe, la urma urmei. Poate ar fi mai bine să păstreze nava, s-o pună în funcţiune. Ea era destul de coruptă, ar trebui să fie imună. Dar s-ar simţi groaznic de stingheră, vieţuind singură în morga aceea. Putea să angajeze un echipaj, să aducă la bord prieteni, iubiţi, servitori. Dar cum să aibă încredere în ei? Rica se încruntă. O problemă spinoasă, dar avea mult, mult timp la dispoziţie ca s-o rezolve. Se va gândi la ea mai târziu.

Acum, altă problemă, mult mai urgentă, aştepta să fie soluţionată. Tuf părăsise camera centrală de donare şi rătăcea pe coridoare. Cum să-i vină de hac?

Examină schema navei. Păianjenul-umblător rămăsese în vizuina lui comodă şi caldă, probabil hrănindu-se încă. Berbecul-rostogolitor, greu de patru tone, se afla jos, pe coridorul principal al punţii şase, rulând înainte şi înapoi, ca un fel de ghiulea vie, nebună, de-o mărime imensă, năruind pereţii şi căutând zadarnic ceva organic peste care să se rostogolească, să-l strivească şi să-l digere.

Tyrannosaurul se afla la etajul potrivit. Ce făcea? Rica apăsă câteva taste, solicitând mai multe detalii şi zâmbi. Dacă mesajele erau demne de încredere, animalul mânca. Oare ce? Pentru moment, nu-şi dădu seama. Apoi se lămuri. Rămăşiţele iui Jefri Lion şi ale draculei cu glugă. Localizarea părea corectă.

Fiara se afla foarte aproape de Tuf. Din nefericire, când începu să se deplaseze iar, se îndreptă în direcţia nepotrivită. Poate reuşea să le aranjeze o întâlnire…

Nu trebuia să-l subestimeze pe Tuf. Scăpase o dată de reptilă. Poate va reuşi s-o facă din nou. Chiar dacă l-ar conduce la etajul cu berbecul rostogolitor, problema ar fi aceeaşi. Tuf avea un fel de isteţime nativă. Nu-i va fi uşor să-l ducă de nas pe bătrânul Tuffy, aşa cum făcuse cu Nevis. Era prea subtil. Îşi aminti jocurile în care se înfruntaseră pe Cornul abundenţei. Tuf le câştigase pe toate.

Să mai elibereze câteva bio-arme? Uşor de făcut.

Rica Dawnstar ezită. Drace, exista o cale mai simplă! Venise timpul să intervină direct.

De un braţ al tronului căpitanului atârna o coroniţă dintr-un metal luminiscent, pe care Rica o scosese mai devreme dintr-o magazie. O luă, o puse sub un scaner, pentru a-i verifica iute circuitele, apoi şi-o puse pe cap, puţin într-o parte. După aceea, îşi montă casca, închise ermetic costumul şi-şi luă arma cu ace. La treabă!

Hoinărind pe coridoarele Arcei, Haviland Tuf găsise un soi de vehicul — o maşinuţă deschisă, cu trei roţi. Mergea pe jos de câtva timp, iar mai înainte stătuse ghemuit sub o masă, aşa că fu încântat să se aşeze. Conduse mai departe cu o viteză constantă, redusă, rezemat de speteaza capitonată şi privind drept în faţă. Haos stătea în poala lui.

Parcurse mai mulţi kilometri. Era un şofer atent şi metodic. La fiecare intersecţie, oprea, se uita la dreapta, apoi la stânga, examina cu grijă posibilităţile ce i se ofereau, înainte de a merge mai departe. Coti de două ori, îndemnat în parte de-o logică strictă, în parte de-o simplă toană, dar rămase majoritatea timpului pe coridoarele cele mai largi. O dată, opri maşina şi coborî, pentru a examina nişte uşi care i se păruseră interesante. Nu văzu nimic, nu întâlni pe nimeni. Din când în când, Haos se mişca în poala lui.

Apoi, Rica Dawnstar se ivi chiar în faţă.

Haviland Tuf opri maşinuţa în centrul unei intersecţii mari. Se uită la dreapta şi clipi de câteva ori, apoi se uită şi la stânga. După aceea privi drept înainte, îşi încrucişă mâinile la piept şi o urmări pe tânăra care se apropia încet de el.

Femeia se opri pe coridor, la cinci metri de locul unde o aştepta.

— Ai ieşit să te plimbi cu maşina? întrebă ea.

Ţinea în mâna dreaptă arma ei obişnuită, cu ace, iar în stânga o încâlceală de cureluşe, care atârnau până la podea.

— Într-adevăr… Am fost ocupat un timp. Unde-s ceilalţi?

— Morţi. Decedaţi. Dispăruţi. Eliminaţi din joc. Am rămas doar noi, Tuf.

— O situaţie obişnuită.

— Acesta-i ultimul meci, afirmă Rica Dawnstar. Fără revanşă. Iar de data asta voi câştiga eu.

Tuf îl mângâie pe Haos şi nu-i răspunse.

— Tuf, zise ea binevoitoare, în toată povestea asta eşti cel inocent. N-am nimic cu tine. la-ţi nava şi pleacă.

— Dacă vă referiţi la Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime, trebuie să vă reamintesc că a suferit stricăciuni grave, care n-au fost încă reparate.

— Atunci ia alta.

— Cred că nu voi face asta, declară Tuf. Pretenţiile mele asupra Arcei sunt, probabil, inferioare celor ale lui Celise Waan, Jefri Lion, Kaj Nevis şi Anittas, dar, întrucât mi-aţi spus că aceştia au murit, înseamnă că pretenţiile mele sunt la fel de valabile ca ale dumneavoastră.