George Martin - Peregrinările lui Tuf

— Ce dracu’! strigă ea, exasperată.

Vedea din ce în ce mai greu. Plasticul din faţa ochilor ei părea că se înceţoşează. Marginile vizorului rămăseseră curate, dar dacă încerca să se uite în faţă, totul devenea neclar, distorsionat. Trebuia neapărat să-şi spele casca!

Se duse în direcţia în care credea că dispăruse animalul-pisică, mergând încet, să nu se împiedice. Ascultă. Auzi un zgomot uşor, de mişunare, ca şi cum creatura ar fi fost în apropiere, dar nu era sigură.

Vizorul arăta din ce în ce mai rău. Parcă privea printr-o sticlă lăptoasă. Totul devenise alb, înceţoşat. Nu putea să mai vadă. Cum să vâneze fiinţa aia hidoasă, dacă era pe jumătate oarbă? Şi cum să-şi dea seama încotro mergea? N-avea ce face, trebuia să-şi scoată casca aia stupidă.

Dar, gândind mai bine, se opri. Îşi aminti de Tuf şi de avertismentele lui teribile, referitoare la molimele ce puteau fi transmise de aerul din navă. Bine, bine, dar Tuf era un individ atât de ridicol! Văzuse vreo dovadă a spuselor lui? Nu, nici una. Scosese afară pisica aia mare, cenuşie, a lui, iar animalul nu păţise nimic în urma experienţei. Tuf o ţinea în braţe, când îl văzuse ultima oară. Sigur, făcuse mult tam-tam despre perioada de incubaţie, dar probabil că încercase s-o sperie. Se părea că-i plăcea să-i rănească sensibilitatea, după cum o dovedise cu renghiul revoltător cu mâncarea pentru pisici. Fără îndoială că găsise un amuzament pervers în a o speria într-un asemenea hal, încât s-o facă să rămână săptămâni în şir în costumul strâmt, împuţit, neconfortabil.

Îi veni deodată ideea că Tuf putea fi responsabil de apariţia chestiilor ca nişte pisici ce-o hărţuiau. Se înfurie. Individul era un ticălos barbar!

Abia dacă mai vedea ceva. Centrul lăptos al vizorului devenise aproape opac.

Hotărâtă şi furioasă, Celise Waan îşi desfăcu iute casca, o scoase şi o aruncă pe coridor, cât de departe putu.

Respiră adânc. Aerul era un pic rece, cu un strop de aciditate, dar mirosind mai puţin a mucegai decât cel reciclat de filtrul costumului. Avea gust plăcut. Femeia zâmbi. Aerul n-avea nimic! Se uită după Tuf, să scoată limba la el.

Atunci privi, din întâmplare, în jos. Şi rămase cu gura căscată.

Mănuşa ei… dosul palmei drepte, cel pe care îl folosise să şteargă scuipatul pisicii… avea o gaură mare în centrul ţesăturii aurii. Chiar şi urzeala din metal părea corodată!

Pisica aia! Pisica aia blestemată! Dacă scuipatul i-ar fi atins pielea, ar fi… i-ar fi… şi-şi reaminti brusc că nu mai purta cască.

Deodată, în josul coridorului, animalul-pisică ţâşni afară dintr-o cameră.

Celise Waan ţipă la ea, înhăţă pistolul şi trase de trei ori, într-o succesiune rapidă. Dar făptura fusese mai iute. Alergă şi dispăru după un colţ.

Nu putea fi în siguranţă până nu lichida fiinţa aceea pestilenţială, decise ea. Dacă o lăsa să scape, putea să se năpustească asupra ei în orice clipă de neatenţie, aşa cum făcuse pisoiul cel nesuferit, negru cu alb, al lui Tuf. Celise Waan desfăcu pistolul, vârî în el un încărcător nou cu săgeţi explozive şi porni, prevăzătoare, în urmărire.

Inima lui Jefri Lion bătea cum nu bătuse de ani de zile. Picioarele îl dureau, respiraţia i se transformase în gâfâieli scurte, greoaie. Adrenalina se scurgea în sistemul sanguin. Se sili din răsputeri. Numai un pic, pe coridor, după colţ, apoi vreo douăzeci de metri până la următoarea intersecţie.

Podeaua de sub el se zguduia de fiecare dată când Kaj Nevis o izbea cu talpa grea, în formă de farfurie. O dată sau de două ori, Lion se dezechilibră, dar pericolul părea doar să condimenteze povestea. Alerga aşa cum alergase în tinereţe şi nici măcar paşii uriaşi, grăbiţi, ai lui Nevis, nu puteau să-l ajungă, deşi îl simţea pe celălalt apropiindu-se.

În timp ce fugea, scoase o grenadă cu lumină. Când auzi unul din cleştii afurisiţi ai lui Nevis ţăcănind la un metru de ceafa lui, Jefri Lion o armă şi o aruncă peste umăr, apoi se grăbi şi mai mult, cotind după primul colţ.

Se răsuci în timp ce cotea, tocmai la timp să vadă izbucnirea subită, fără zgomot, de strălucire albastră-albă în coridorul pe care abia îl părăsise. Lumina reflectată de pereţi îl ameţi, pentru moment. Se întoarse şi privi spre intersecţie. Dacă individul n-ar fi fost protejat de costum, grenada cu lumină i-ar fi ars retinele, iar radiaţia l-ar fi ucis în câteva secunde.

Tot ce se vedea din Nevis era o umbră uriaşă, complet neagră, care se înălţa dincolo de intersecţie.

Jefri Lion se retrase alergând, gâfâind.

Kaj Nevis păşi încet în intersecţie. Vizorul lui era atât de întunecat, încât părea aproape negru, dar în timp ce Lion îl privea, culoarea roşie reveni, arzând din ce în ce mai strălucitoare.

— LUA-TE-AR DRACU’! PE TINE Şl JUCĂRIILE TALE STUPIDE! bubui Nevis.

Nu contează, gândi Jefri Lion. Tunul cu plasmă va face treaba, fără îndoială. Se afla doar la zece metri de zona de foc.

— Renunţi, Nevis? îl ironiza el, întorcându-se lent înapoi. Un soldat bătrân e prea iute pentru tine?

Dar Kaj Nevis nu se mişcă.

Un moment, Jefri Lion rămase locului, uluit. Oare radiaţiile îl dăduseră gata pe individ, cu tot costumul lui? Nu, nu putea fi asta. Iar Nevis nu putea să renunţe la vânătoare acum, când îl atrăsese atât de aproape de zona de foc şi de surpriza ghiulelei de plasmă.

Nevis râse.

Se uita deasupra capului lui Lion.

Jefri Lion privi în sus, tocmai la timp ca să vadă ceva desprinzându-se de tavan şi coborând, dând din aripi, spre el. Ceva tuciuriu, cu aripi negre, întinse, ca de liliac. Zări, o clipă, nişte ochi galbeni, înguşti, cu pupile mici, roşii. Apoi întunecimea îl acoperi ca o mantie, iar carnea umedă, tăbăcită, se strânse în jurul lui, pentru a-i înăbuşi ţipătul subit.

Foarte interesant, gândi Rica Dawnstar.

O dată ce stăpâneşti sistemul, o dată ce ai ajuns să cunoşti comenzile, poţi să descoperi tot felul de lucruri. Cum ar fi, de exemplu, masa aproximativă şi configuraţia trupului fiecărei luminiţe ce se mişca pe ecran. Computerul putea chiar să-ţi arate o simulare tridimensională, dacă-l rugai frumos. Rica îl rugă frumos.

Iar lucrurile se lămuriră.

Anittas murise. Al şaselea intrus, cel de pe Cornul abundenţei, era o pisică a lui Tuf.

Kaj Nevis şi supercostumul lui îl hăituiseră pe Jefri Lion de-a lungul navei. Numai că o pată neagră — dracula cu glugă — îi venise de hac lui Lion.

Semnul roşu care era Celise Waan încetase să se mişte, dar nu se stinsese. Masa neagră, târâtoare, se apropia de ea.

Haviland Tuf se afla singur în axa centrală, punând ceva într-un bazin de clonare şi încercând să solicite sistemului activarea cronourzelii. Rica lăsă comanda să fie activată.

Toate bio-armele se aflau afară, pe coridoare.

Rica decise să mai lase lucrurile în pace, să se clarifice singure, înainte să intervină.

Între timp, porni programul pentru curăţarea de infestare a interiorului navei. La început, trebuia să închidă toate ieşirile de urgenţă, să etanşeizeze fiecare sector în parte. Apoi, procesul putea începe. Evacuarea atmosferei, filtrare, iradiere, cu redundanţă serioasă, pentru siguranţă. Când atmosfera de înlocuire se va scurge înapoi, va fi infuzată cu antiviruşi potriviţi. Un lucru complex şi de durată, dar eficient.

Iar Rica nu avea motive să se grăbească.

Picioarele cedaseră primele.

Celise Waan zăcea în centrul coridorului, sugrumată de teroare. Totul se întâmplase foarte brusc. La un moment dat, alerga pe hol, în urmărirea animalului-pisică. Apoi o cuprinsese subit un val de ameţeală, după care se simţise prea slăbită pentru a merge mai departe. Decisese să se odihnească o clipă şi se ghemuise pe podea, să-şi tragă răsuflarea. Dar nu-i ajutase cu nimic. Se simţise tot mai rău, iar când încercase să se ridice, picioarele i se îndoiseră sub ea. Se prăbuşise cu faţa în jos.