Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Am fost eu însumi un om-microscop. Și de aceea am văzut cum se desfășoară toate procesele de metamorfoză. Sub ochii mei unele forme de insecte au trecut în altele. Cu prilejul diferitelor transfor-mări ale insectelor, am adunat fermenți. În sacii mei, care se află aici, la subsol, în sacii-gogoașă, în ca-re înainte se crea viața, se păstrează astăzi substanțe de o mare forță. Încă din primul meu an de exis-tență aici, am reușit să observ diferitele forme și formule prin care insectele își manifestă instinctele și am putut, astfel, deveni invincibil. Am rezolvat de mult ecuația modificării vitezei de dezvoltare a in-sectelor și am învățat să încetinesc sau să grăbesc ritmul creșterii lor, să modelez organismele lor după bunul meu plac.

Dar omul? Organismul omului este aparent simplu, dar de fapt este complex ca universul, sonor ca oceanul.

Am păstrat și păstrez în acest subsol rezerve incalculabile de energie, le păzesc ca un cavaler avar. Dar cum să-l înarmez pe om cu această energie, pentru ca el să poată striga clipei: oprește-te! Uite, aceasta nu o știam. Eram deznădăjduit. Dar mi-am învins curînd această deznădejde. Am început din nou să caut, să mă gîndesc, să cercetez. Din nou am început să mă gîndesc că fermenții-hormoni ai metamorfozei, păstrați în subsolurile mele, ar putea da omului — întregului său organism — o putere neîntîlnită încă, pentru ca el să poată respinge bătrînețea, să devină stăpînul trecătoarei clipe.

Și iată că acum, cînd am izbutit să reconstituiesc jurnalul, cînd dezlegarea celei mai mari taine se află aici, undeva pe aproape, aproape de tot de mine, acum a apărut aici un om care a adus cu el tocmai acel lucru care mă va ajuta să fac experiența datorită căreia mă voi putea întoarce de unde am plecat, în mijlocul oamenilor… Dar ce trebuie să fac? Să rămîn aici și să continui cercetările, căutările, meditații-le și să dezleg taina «aerului clipelor trecute»? Dar am oare dreptul de a reține aici și pe acest oaspete al meu, un om sperios și neajutorat, să-l opresc în această țară unde la tot pasul te amenință moartea? Cum să procedez? Să mă întorc dincolo, printre oameni, lăsînd nedezlegată taina și ducînd cu mine doar amintirea «aerului clipelor trecute»?

Să părăsesc totul? Să renunț la dezlegarea acestei taine? Să spun: Adio, Țară a Codrilor de Iar-bă? Să nu rezolv pînă la capăt problema și să plec de aici pentru totdeauna, să las gogoașele goale? Să le părăsesc, așa cum părăsești niște boarfe nefolositoare, niște lăzi sau borcane goale, niște cioburi de farfurii, cînd pleci din vila în care ți-ai petrecut, vara, pentru că a venit toamna mohorîtă, cu ploile ei? Ce să fac?…

L-am văzut atunci pe Dumcev desfăcîndu-și larg brațele — micile lui brațe de omuleț — exact cu gestul unui copil care și-a pierdut jucăria cea mai dragă. «Ce să fac?»

Stăteam, fără să scot un cuvînt, într-o nișă, rezemat de perete… Dumcev tăcu. Începu să cerceteze cămările adînc îngîndurat. Iar eu… eu nu eram în stare să mă urnesc din loc. Mi se tăiaseră parcă picioarele. Totul mi se învălmășea în minte: nedumerirea (cum, în ce fel ne puteam întoarce?), admi-rația pentru descoperirile lui Dumcev, mîndria față de rațiunea omului și neliniștea, neliniștea…

În cele din urmă am făcut un pas, am vrut să mă reped după Dumcev, dar el începu să alerge din cămară în cămară, din magazie în magazie, surprinzător de agitat, cu o agitație străină lui. Atingea, mîngîia sacii plini de acea substanță extraordinară. Îi așeza în șir, îi muta dintr-un loc într-altul, cu atenție, cu dragoste și grijă. Toate acestea mă făcură să-mi spun: «Dumcev nu va pleca de aci nicioda-tă, pentru nimic în lume!»

Dar iată că deodată el se opri în mijlocul coridorului. Și atunci i-am auzit glasul cu totul schimbat:

— Vreau să mă întorc acasă! Vreau să revin printre oameni!

Rostise aceste cuvinte, stăpînindu-și parcă plînsul. M-am apropiat încet de el și, luîndu-i mîna, i-am spus:

— Sînt aici!…

În clipa aceea ceva căzu lîngă noi. Tavanul se clătină. Se prăvăliră niște pietre.

— Se prăbușește! strigă Dumcev.

Am dat fuga pe coridor, cu intenția de a ieși la Pîrîul Reproșurilor Tardive. Dar zadarnic ne oste-nisem…

— Ieșirea e închisă! S-a prăbușit tavanul! Înapoi!

Alergam. Minutele ni se păreau nesfîrșit de lungi. Undeva, deasupra noastră, se auzea un vuiet. Lumina felinărașelor-bacterii nu păli. Părea că aceste minuscule ființe vii încearcă din răsputeri să ne ajute să ieșim din subsol. Cînd am început să urcăm treptele spre camerele lui Dumcev, am simțit că de acolo vine un miros de ars. Începurăm să respirăm greu. Dar cît de agitat foșneau deasupra noastră arborii-ierburi, striviți, frînți, încîlciți, cînd am ieșit din casa lui Dumcev! La umbra buturugii fumega un imens tub alb. Răspîndea o dogoare insuportabilă.

— O țigară! strigă Dumcev. Au fost pe aici oameni, te-au căutat din nou! Cineva a aruncat o țigară aprinsă!

Am încercat să ne ascundem de fum în hățișul ierburilor. Dar fumul se așternea la pămînt. Am vrut să ne croim drum spre rîu. Dar ierburile uscate se aprinseseră. Focul ne bara drumul.

— Înapoi! În subsol! strigă Dumcev.

M-am supus. Alergam ținîndu-mă de pelerina lui Dumcev, acoperindu-mi ochii cu mîna, sufocîndu-mă din pricina fumului. Mi-am revenit abia în camerele subterane.

Îmi amintesc cum Dumcev legă grăbit filele însemnărilor sale într-un sac pe care mi-l dădu mie. Camerele se umplură treptat cu fum. Luminițele bacteriilor se stingeau. Am tras storurile, am astupat toate ieșirile.

Începurăm să coborîm la subsol. De ce? Dumcev mă ducea pe coridor. Nu știam ce se va întîm-pla cu noi. Tăcerea coridorului și mîna puternică a lui Dumcev mă linișteau. Mă lăsam condus orbește de el. Îmi amintesc că am intrat într-o nișă. Dumcev ridică storul bine întins. Ne-am pomenit într-o cameră mică, întunecoasă, în care lumina pătrundea numai din coridor, dar Dumcev trase storul la loc.

— Stai aici! spuse el.

Am început să simt niște miresme înviorătoare, necunoscute mie. Din întuneric se auzi glasul calm și egal al lui Dumcev:

— Respiră liniștit! Ești foarte obosit!

Cum să mă feresc mai bine de razele soarelui care apune? Ce-aș mai dormi! Am întors capul, mi-am acoperit ochii cu palma, dar razele îmi încălzeau mîinile, se strecurau printre degete. M-am în-tors pe partea cealaltă. Mi-era somn. Și deodată mi-am adus aminte: unde e sacul cu filele-însemnări? Dumcev mi l-a încredințat acolo, în camera de sub buturugă în care începuse să pătrundă fumul. Să-l fi scăpat din mînă? M-am trezit brusc. Am privit în jur. Am început să caut sacul. Trebuie să-mi reamin-tesc totul, cum s-au putut întîmplă toate astea, de ce mă aflu aici și nu în subsolul în care ne-am adă-postit de incendiu.

Totul a început doar în casa lui Dumcev, sub buturugă, atunci cînd am simțit mirosul de ars, cînd am fugit afară și am văzut că fumegă un tub alb. O țigară! O țigară obișnuită pe care cineva a aruncat-o înainte de a fi terminat să o fumeze. Cîndva, eu însumi am fumat asemenea tuburi albe. Ce bine-ar fi să am acum o țigară! Totuși, unde e sacul?

Uite în iarbă un… un muc de țigară. De neînțeles!? De ce văd în fața mea un rest obișnuit de țigară și nu un tub ars? Dar uite, în jurul mucului iarba e arsă. O iarbă arsă, obișnuită. M-am zăpăcit de tot: visez? Oare incendiul din Țara Codrilor de Iarbă, cu fumul, pălălăile și dogoarea insuportabilă a focului de care m-am salvat împreună cu Dumcev, s-a petrecut doar în vis?