Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Apoi mai opri o furnică și începu din nou să numere:

— Cinci… zece… treizeci… patruzeci de mișcări ale antenelor!

— Ce numărătoare bizară!

— Trebuie să ne ascundem!

Dumcev mă prinse de mînă.

— Furnicile vorbesc… — șopti el.

— Ce spuneți! Ce-i cu dumneavoastră?

— Mai repede acasă! strigă Dumcev. Nu, nu! Nu aici, ci în casa aceea în care ai mai fost, în cea pitită adînc în pămînt.

Și am luat-o împreună la fugă. Dar de cine fugeam? În timp ce alergam, eu îi puneam întrebări. Era caraghios și absurd.

— De ce fugim?

— E alarmă printre ierburi!

— Dar ce s-a întîmplat?

— Să nu te împiedici de rădăcini… Furnicile mi-au spus că sînt din cale-afară de alarmate.

— Dar furnicile vorbesc?

— Ține-te de mine. Mă luă de mînă. La fel ca toate celelalte insecte — îmi răspunse el.

— Dar furnicile nu zumzăie, nu cîntă!

— Trebuie să vezi…

— Ce să văd?

— Să vezi înseamnă a înțelege despre ce vorbesc.

— Nu puteți spune mai lămurit?

— Mai la dreapta, mai la dreapta! Pînă acasă nu mai e mult… Trebuie văzută viteza mișcării antenelor. Trebuie numărate aceste mișcări…

— O limbă aritmetică?

— Exact, ea este simplă și limpede. Chiar și o libarcă obișnuită, cînd vrea să spună: «Am obosit, mă odihnesc», își mișcă antenele numai de cinci ori. Cînd cercetează o locuință nouă, ea le mișcă de cincizeci și cinci de ori. Cînd e flămîndă, de treizeci și șase de ori. Toate speciile de insecte își au alfabetul propriu… Înapoi! înapoi! Spre rîu!

— Dar ce-i?… Ce s-a întîmplat în Țara Codrilor de Iarbă.

Părea că undeva a bubuit tunetul și, tot crescînd și intensificîndu-se, se apropie de noi. Aproape de tot, răsunară trosnete, zgomote și pocnete. Ierburile-arbori se clătinau. Apărură niște coloane gigan-tice. Ele se lăsau pe iarbă, se ridicau, se lăsau din nou. Vin oamenii!

Probabil că Cernikova, responsabila bazei legumicole, ajunsă la Censk, a comunicat că îmbrăcă-mintea mea a rămas lîngă buturugă, iar profesorul Tarasevici, docentul Voronțova și studenții m-au căutat la hotel și aflînd că am dispărut au venit aici să recunoască hainele.

Dar iată că s-au făcut nevăzute coloanele gigantice, s-au mistuit în depărtare. Agitația locuitorilor Țării Codrilor de Iarbă, care se împrăștiaseră în toate direcțiile, s-a potolit, a încetat trosnetul ierburilor uscate, frînte sub greutatea pașilor oamenilor.

Și totul se liniști în jur.

Ne-am îndreptat spre cuibul halikodomei, unde era ascunsă granula pentru creștere.

Ne-am apropiat de Pîrîul Reproșurilor Tardive, pentru a-l trece, dar n-am mai recunoscut nici rîul, nici malurile. Se formaseră gropi gigantice, surpături și lacuri noi. Într-un loc rîul își schimbase albia — ieșise din matcă, într-altul, făcuse o cotitură bruscă: toate pricinuite de trecerea oamenilor.

Ne-am repezit la plută, dar era strivită și lipită de pămînt, nu mai putea fi ridicată.

Alături de plută se așternuse peste ape un pod verde, gigantic.

Cum și de ce a apărut aici podul? Desigur, el nu era decît o simplă creangă verde. Fusese ruptă de un om, acesta a scăpat-o pe jos din întîmplare și ea a căzut — tot din întîmplare — de-a curmezișul rîului. Poate că piciorul aceluiași om a strivit pluta noastră, lipind-o de pămînt.

Am traversat rîul pe creangă și am ajuns pe celălalt mal. Cu cît ne apropiam mai mult de cuibul halikodomei, cu atît mai des drumul ne era barat de arbori-ierburi rupte. Lîngă cuib, ierburile erau lipite, sudate parcă de pămînt. Probabil că în acest loc oamenii au stat, s-au sfătuit și apoi au plecat mai departe.

În locul cuibului de ciment al halikodomei, am zărit un morman de ruine. Descurajat, mi-am amintit că Dumcev comparase piramidele faraonilor cu cuibul halikodomei. Dar unde o fi granula pe care am ascuns-o noi în cuib? Cineva a luat-o pe talpa sa și a dus-o. Cine? Ce importanță are la urma urmei — cine?

Ce zi grea! Acolo, în fața șirului de dealuri, mi-am dat seama: nu voi mai putea găsi niciodată granula pe care o rostogoliseră scarabeii. Iar acum, lîngă cuibul strivit al halikodomei, m-am convins că ambele granule sînt pierdute pentru totdeauna! Pentru totdeauna!

Și mîine începe o zi nouă. Cum?! Voi fi tot aici? Va veni dimineața și acolo, la Moscova, facto-rul poștal îmi va aduce ziarele. Le va strecura în cutia mea verde de scrisori, prinsă de ușă… Ziarele vor aluneca în cutie cu un foșnet mic, discret. Dar eu nu voi fi acolo… Nu voi deschide aceste ziare…

Va suna telefonul… Mă vor căuta oameni dragi mie. Telefonul va suna în gol!

Seara, în liniștea încordată a teatrului, cortina se dă la o parte. În clipele acestea simt întotdeauna respirația caldă a spectatorilor, le prind privirile, încerc să ghicesc ce sentimente au pus stăpînire pe ei. Oare nu voi mai trăi niciodată asemenea clipe?

Ce absurd! Să-ți termini viața în luptă cu păianjenii și cu muștele…

Și m-a cuprins mila, mila față de mine însumi.

Dumcev mă zorea, trebuia să trecem rîul înainte de a se întuneca și să ajungem cît mai repede la casa lui. Dar mie nu-mi venea să plec din locul acesta; m-am hotărît greu, parcă tot mai așteptam ceva.

La întoarcere mi se păru că ierburile nu-mi mai sînt atît de ostile, în foșnetul lor mi se părea că aud: «Nu trebuie să disperi! Nu trebuie să-ți pierzi nădejdea!»

Se întunecase de-a binelea, cînd am ajuns pe celălalt mal al rîului. Eram obosiți. Și drumul prin întuneric spre casa lui Dumcev era destul de anevoios. Am hotărît să înnoptăm pe mal, în sacii de dormit. Se așternea noaptea. Îl auzeam pe Dumcev cum se întorcea de pe o parte pe alta în sacul său. Nu puteam dormi nici eu. Nu știu din ce pricină îmi aminteam de cerul înnegurat, purpuriu care se întindea deasupra ierburilor frînte, lîngă cuibul strivit al halikodomei, de liniștea înfiorătoare ce domnea acolo.

Îmi ziceam: «Va trebui să rămîn în Țara Codrilor de Iarbă pentru totdeauna!» Dar nu știu de ce gîndurile și frămîntările mele erau totuși altele, străine parcă de sensul acestor cuvinte. Începui să mă gîndesc că nu plătisem camera la hotel. Îmi reproșam — mă jena acest lucru. Simțeam și o mare vină față de profesorul Tarasevici care, în loc să se poată ocupa de reparațiile de la institut, era nevoit acum să-și piardă vremea cu cercetări și discuții în legătură cu dispariția mea. Era noapte — noapte pe malul Pîrîului Reproșurilor Tardive.

Se lăsase o liniște adîncă. Stelele străluceau puternic deasupra mea. Marginile norilor grei, de forme fantastice, care pluteau încet pe cer, erau luminate. Și sufletul îmi era cuprins de mîhnire.

Culcat pe mal, în sacul de dormit, încercam să adorm, să mă concentrez asupra unui singur punct, dar gîndurile mele nu mă ascultau. Dumcev era culcat alături de mine și, ca de obicei, stătea de vorbă cu el însuși.

Și începu un fel de dialog, care se alcătuia de la sine, din cuvintele pe care le rosteam în gînd și din cele rostite tare și limpede de Dumcev. Îl auzeam pe Dumcev spunînd:

— Cît au pierdut oamenii din pricină că nu s-au uitat la iarba pe care o calcă în picioare. Cît au pierdut că n-au studiat Țara Codrilor de Iarbă!

Eu îl ascultam și gîndeam: «Să stai și să examinezi cu atenție toată această Țară a Codrilor de Iarbă, la ce folosește? Curată absurditate! Nu vei descoperi aici decît instincte și numai instincte!»