Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Urcușuri, coborîșuri, cotituri bruște, săli rotunde și pretutindeni o lumină slabă, blîndă, uniformă. Aerul încăperii era îmbibat cu mirosuri puternice și usturătoare.

Acum, cînd scriu aceste rînduri, știu din cărți și de la entomologi cît de variată este componența chimică a secrețiilor insectelor. Se cunoaște de mult că creozotul a fost găsit la urechelniță, eterul aci-dului salicilic — în glandele croitorului lemnului, la unele omizi — acidul clorhidric, la altele — acidul formic. Se știe că atunci cînd vine vremea ca insecta să iasă din gogoașă, ea secretă potasiu caustic — o bază puternică cu care arde gogoașa în diferite locuri, creînd orificii prin care să poată ieși. Am aflat că unele insecte secretă acid butiric, altele — oxalic, iar la unele a fost descoperit iod liber, combinații oxigenate ale azotului și etil-chinonului.

Toate acestea le-am aflat mai tîrziu din cărți și de la specialiști. Am aflat că încă n-a primit denumire și n-a fost cercetată componența chimică a secrețiilor glandelor mirositoare ale multor specii de insecte.

Dar acum, străbătînd aceste subterane, deși simțeam sumedenie de mirosuri diferite, nu deosebeam decît iodul și eterul.

Dintr-o camera se zărea capătul unei bîrne. Am început s-o ocolesc. Cînd m-am uitat mai bine, nu mi-am putut stăpîni o exclamație: Din nou cunoscutul hexaedru cu fîșiile-litere aurii pe fond roșu. Creionul meu! Bîrna era legată cu funii. În ce scop cărase aici Dumcev creionul meu?

Am pornit mai repede. Coridorul începu să se lărgească. La capătul lui am zărit o scară lată ce urca ușor. Am început să sui și m-am pomenit într-o încăpere care mi se păru cunoscută. Da, am mai fost aici! Într-una din aceste camere am găsit, sub un butuc bătrîn, filele cu însemnările lui Dumcev.

Deci iată cum stau lucrurile! Dumcev a construit un drum subteran de la locuința sa spre Pîrîul Reproșurilor Tardive!

Trecînd din prima cameră într-alta, l-am văzut pe Dumcev șezînd cu spatele la mine. Scria.

Pe filele de hîrtie și pe mîna lui Dumcev cădea o lumină albăstrie, palidă. Deodată el s-a oprit din scris. Am vrut să-l strig, dar își culcă obosit capul pe mîini. La ce se gîndea? Oare nu la micuța lui că-suță din placaj, despre care i-am pomenit — căsuța în care făcuse experiențele lui atît de curajoase, de îndrăznețe? Oare n-a apărut acum în fața ochilor lui imaginea acelui pestriț tîrg meridional din ziua aceea, cînd tînăr, cutezător și îndrăzneț, se suise pe foișor, pentru a-și lua zborul deasupra mulțimii cu aparatul său…

Iată-l, s-a ridicat, a luat un putregai fosforescent și cu el în mînă a început să coboare în subterane. L-am urmat în tăcere.

Nu mă-ncumetam să-l sustrag pe Dumcev din meditațiile sale și mergeam în tăcere în urma lui. Aveam impresia că-l urmăresc și desigur acest sentiment nu-mi era plăcut.

El cobora obosit și încet de pe o treaptă pe alta în giganticul său subsol.

Se apropia cînd de o cămară a subsolului, cînd de alta, trăgea storurile de mătase. La lumina dulce a bacteriilor am văzut în cămări saci de mătase de diferite culori, strîns legați cu sfoară.

Pesemne că sacii erau plini cu un gaz: fiecare din ei stătea gata să zboare spre tavan, dar era reținut de niște sfori legate de țăruși înfipți în pămînt. Nimic din această întreagă ambianță nu părea să fie nici înfricoșător și nici uimitor: niște obișnuite gogoașe-saci umplute cu o substanță gazoasă. Dar labirintul subteran, cămările luminate de vietăți-bacterii, și printre ele un om care examinează gospodă-rește sacii cu gazele necunoscute — toate acestea m-au tulburat.

Iată-l că s-a așezat pe cîțiva saci goi, împăturiți, s-a uitat în fundul coridorului, apoi și-a trecut privirea îndelung, liniștit, peste intrările cămărilor, ale magaziilor din care se revărsa lumina și rosti:

— Nu, nu sînt un smintit și nici un om ciudat cînd denumesc gazul care umflă acești saci «aerul clipelor trecute»! Omenirea a visat mii și mii de ani să poată spune clipei «oprește-te!» și ea să o ascul-te. Dar visul a rămas vis: s-au pierdut în neființă mileniile, au fugit, grave, veacurile, au luat-o la goa-nă, țopăind în urma lor, lunile și anii, dar niciodată, niciodată omului nu i-a stat în puteri să-și prelun-gească viața, să oprească în loc clipa. Și neschimbate au rămas cuvintele lui Ovidiu, poetul surghiunit din antichitate, cîntate de Pușkin: «Trupurile noastre se schimbă, mîine n-o să mai fim aceiași care am fost ieri și azi». Și totuși popoarele au creat basme, mituri, legende și cîntece în care eroii înving tim-pul, suferințele îl părăsesc pe om, bătrînul devine tînăr!

Eu am trăit printre oameni, am meditat asupra acestor mituri ale popoarelor. Am văzut cum omul a început să creeze acele covoare zburătoare — întîlnite în basmele populare. Eu însumi am construit un covor-aeroplan și am zburat cu el. Medicii secolului al optsprezecelea și-au pus speranțele în electricitate. Dar electromedicina n-a putut deveni un remediu universal împotriva tuturor bolilor, iar magnetismul animal s-a dovedit a fi o născocire. Nici știința secolului al nouăsprezecelea n-a rezolvat problema «apei vii». Toate au rămas visuri, basme. Eu am căutat, am meditat, am făcut experiențe. În mituri se spune că zeii nemuritori, veșnic tineri, s-au hrănit cu ambrozie și au băut nectar. Prin urmare, iată unde stă ascunsă taina longevității și a lecuirii de suferințe, mi-am zis eu. Totul este alimentația! Și am început să studiez însușirile «ambroziei» — polen de plante — și ale nectarului, acel suc dulce secretat de plante. Am cercetat multă vreme și amănunțit de ce albina-matcă trăiește de cincizeci-șaptezeci de ori mai mult decît o albină obișnuită.

Pentru a învinge timpul, e nevoie de energie. Dar care este acea energie la care a aspirat poporul creînd basmul tinereții fără bătrînețe și al vieții fără moarte — obținută cu ajutorul apei vii? La ce fel de energie trebuie să se facă apel pentru a învinge timpul?

Lomonosov a descoperit legea conservării materiei și a mișcării. Știința știe că o energie de un anumit fel se poate transforma în alte feluri de energii. Cantitatea de energie rămîne neschimbată. Doar formele și însușirile ei sînt variate. Însă omul, pentru a transforma în realitate visul lui Faust — anume, să oprească clipa, să realizeze reversibilitatea timpului, să se vindece de suferințele bătrîneții și să devi-nă din nou tînăr — pentru toate acestea el nu trebuie să recurgă la energia mecanică, cea care rotește piesele mașinilor, ci la o alta.

Transformări… transformări… transformări!

Ce energie titanică este ascunsă în metamorfoza insectelor!

Leul furnicilor care s-a îngropat în pîlnia făcută de ea și care trăgea cu cîte un grăunte de nisip în furnici, cînd treceau pe acolo, se transformă într-o insectă zburătoare ce seamănă cu libelula. Omida, care se tîrăște pe șaisprezece picioare, se transformă într-un fluture colorat, care zburdă voios. Larva libelulei, care se deplasează prin apă ca un motor de rachetă, se transformă într-o libelulă grațioasă. Transformări… transformări… transformări!…

M-am uitat — și nu prin lentila microscopului — la procesele de metamorfoză a insectelor, începînd cu larva ce iese din ou și sfîrșind cu apariția insectei adulte. Am trăit aici, în Țara Codrilor de Iarbă, în cuiburi de albine singuratice, în furnicare, am iernat într-un stup de albine sălbatice.