Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

— Bună seara! am auzit vocea lui Dumcev.

— Bună seara! dar în sinea mea mi-am zis: «Ce seară bună mai poate fi într-o țară care a trecut printr-un asemenea pîrjol?»

— Te-ai culcat pe iarba umedă. Scoală-te!

Dar ce s-a întîmplat? Din nou nu mai înțelegeam nimic. Unde sînt subteranele, camerele, storu-rile, lumina licuricilor?

Nu mai încape nici o îndoială! Întreaga Țară a Codrilor de Iarbă, cu toate surprinzătoarele peripeții prin care am trecut, totul nu fusese decît un vis. Un vis foarte lung și cu totul ciudat, dar totuși numai un vis. Căci uite, pe deget mi se plimbă o furnică și eu pot s-o azvîrlu. Dar furnicarul? Numai cînd îmi amintesc de furnicarul în care m-au tîrît furnicile, mă trec fiori reci. Sigur că și furnicarul l-am văzut tot în vis. Totu-i limpede. Dar Dumcev? Tot vis? Căci în fața mea stă Serghei Sergheevici… Nu-mi iau ochii de la el. Și mă gîndesc: «E de aceeași statură cu mine! Așa a fost și ieri. Așa a fost și atunci cînd l-am văzut pentru prima oară acolo, lîngă groaznicul «oraș»-cuib al viespilor».

Dumcev mă cerceta cu atenție.

— Auzi? arătă el spre crîngul albăstrui. Cineva ne cheamă.

Am tras cu urechea, am privit cu atenție și totul mi se păru în jur atît de neobișnuit, încît nu pu-team pricepe nimic.

Riu-riu-riu…

Mi-am amintit. Așa cîntă cintezoiul înainte de ploaie.

Cintezoiul! Cîntec de păsări! Sigur, nu mă aflu în Țara Codrilor de Iarbă; acolo n-aș fi putut auzi cintezoiul! Acolo totul vuia, vuia pădurea nesfîrșită de ierburi! Acolo țîrîitul necontenit al cosa-șului mă asurzea.

Sau poate continui să dorm și să visez un cintezoi care cîntă?

Riu-riu-riu… — cîntă mai departe cintezoiul.

M-am așezat alături de Dumcev, pe dîmbul verde de lîngă buturugă — de lîngă o buturugă obișnuită. Auzeam foșnetul cunoscut, îndelung, dulce, al frunzelor, trăgeam în piept mireasma fînului proaspăt cosit.

M-a cuprins o pace, o liniște amestecată cu multă veselie. Oare m-am întors în lumea fragedei co-pilării, plină de bucurii ca și altădată; liliacul a ciocănit cu o creangă în ferestruia joasă a camerei mele, s-a uitat la mine și m-a trezit?…

Dumcev șezu multă vreme îngîndurat lîngă mine. Pe neașteptate, se sculă și începu să caute ceva la rădăcina buturugii. Mi-am ieșit din fire: poate că Dumcev nu-și dădea încă seama că revenise la proporțiile lui inițiale și caută intrarea în locuința construită cîndva de el sub buturugă? Iarba din jur era călcată în picioare. Probabil că toate subteranele se năruiseră. Știam că trebuie să-i reamintesc aceasta lui Dumcev, dar mai zăboveam: el scormonea cu mîna pămîntul, atît de liniștit și preocupat, căutînd ceva.

— Uite, uite, l-am găsit! exclamă Dumcev. Iată-l!

Și am văzut o gogoașă mică de omidă, care abia se zărea. Gogoașa era strîns legată cu un fir de mătase. Prin urmare, asta căutase Dumcev! Era într-adevăr sacul-gogoașă, în care-și așezase însemnă-rile de călătorie, sacul pe care mi-l încredințase mie!

Ne uitam în tăcere cînd la gogoașă, cînd unul la celălalt. Dumcev dezlegă legăturica. Ținea în palmă gogoașa cu filele și o mică ațișoară. Și-am simțit cum acest firicel lega în sufletul lui două lumi — două vieți: viața lui trecută din Țara Codrilor de Iarbă și viața în care pășea acum, legînd din nou sacul cu filele. Aceste file care vor sluji de prefață la povestirile lui despre misterele Țării Codrilor de Iarbă.

Dar eu? Cu cît mă uitam mai mult la acest firicel și la gogoașa de omidă, cu atît simțeam mai mult că toate impresiile adunate și care se încîlciseră în capul meu începeau acum să se limpezească. Acolo, la Censk, sub microscopul docentului Voronțova, voi citi din nou filele care se află în această gogoașă. Sufletul mi-era senin, limpede. Nu mă mai preocupa acum decît un singur lucru: cum să-l ajut pe Dumcev să se întoarcă, liniștit și calm, la viața lui de dinainte.

Ceva mai încolo de buturugă se afla împăturit cu grijă un costum cenușiu în carouri late. Mi se păru foarte cunoscut. O cravată tricotată — gri închis cu roșu. Pantofii maro cu noduri la șireturi mi se părură și ei cunoscuți.

Am văzut odată pe cineva purtînd acest costum. Dar pe cine? Cînd m-am uitat la pantofi, mi-am amintit de coloanele mobile care striviseră pluta noastră la malul rîului.

— Acesta este costumul unui gigant — am zis eu.

— Da, costumul unui gigant! Știi, în Țara Codrilor de Iarbă am să-ți procur niște pantaloni făcuți din firele viermelui de mătase și o scurtă vătuită pe care o va țese psiheia. Și o să avem pelerine. Dar, ia stai! Ce-o mai fi și asta? Probabil că și eu încurc lucrurile… Cînd îmi dau seama că am devenit un om ca toți oamenii, cînd pierd cu totul această convingere! Nu pricep… Dumcev sări în picioare: Un bubuit! Ce-i bubuitul ăsta? Își acoperi urechile cu palmele.

Da, se auzeau niște sunete ciudate, sacadate. Îmi erau cunoscute, le-am mai auzit cîndva. În iarbă s-a ivit o coadă stufoasă. Un cîine! Latră! Uite colo un șopron acoperit cu iarbă. M-am apropiat de el și am început să cobor pe treptele de piatră… Un palier. O masă. Două scaune. Pe masă, un bidon strivit. M-am oprit. Și iată că din adînc răsări o mînă de om, cu o lanternă și-mi apăru în față figura cu-noscută, foarte cunoscută, a femeii care purta o pufoaică. Și tot atunci se ivi un cîine galben, cu coada stufoasă…

Și aici, în acest loc, mi-am amintit deodată totul! Am înțeles totul!

— Vă salut, tovarășă Cernikova! M-am întors! am strigat plin de entuziasm și bucurie.

— Ce-i asta? Un om în pielea goală?!

Am ieșit fuga din beci. În urma mea izbucni lătratul furios al cîinelui.

— Dumcev! Serghei Sergheevici! Unde sînteți? Tăcere. Lătratul cîinelui se potolise.

Dar iată că tufișurile începură să se clatine, se dădură la o parte. Dumcev întrebă în șoaptă:

— Ce-i, a încetat bubuitul?

— Lătratul cîinelui? Da!

— Nu, nu lătratul, ci bubuitul.

— Ba da, lătra un cîine! Aici e baza legumicolă a Organizației comerciale raionale.

— Dar înțelege-mă! Sînt sigur că…

Dumcev nu apucă să termine ce avea de spus. Un cîine se năpusti spre noi. Am rupt o creangă și m-am făcut că dau în el. Cu coada-ntre picioare, continuînd să latre, cîinele fugi înapoi la stăpîna lui.

— Acest cîine mi s-a părut la început un uriaș animal antediluvian — spuse Dumcev. Dumneata l-ai alungat cu o creangă. Și el a fugit! Abia acum mi-am dat seama că bubuitul pe care l-am auzit n-a fost, într-adevăr, decît un lătrat și că noi amîndoi…

— Mai încet! Ascultați!

Acolo, lîngă baza legumicolă, Cernikova vorbea cu glas tare cîinelui. Am început să tragem cu urechea.

— Asta-i treabă! înțelegi, Kurceavka? Trebuia să mă duc după un nou bonier la oraș, dar mi s-a poruncit: stai aici și păzește hainele. Dar dacă or să vină oamenii după legume? Cum am să eliberez legume fără bon? După aia, poftim de mai răspunde cui am dat legumele și, mă rog, de ce le-am dat! Cîteva zile în șir l-au tot căutat pe cetățeanul acela care a dispărut! Au răscolit tot crîngul. Eu le tot ziceam: «Nu-l căutați! Aici, chiar în locul ăsta, a înghițit ceva… Și dintr-o dată, s-a topit, a pierit… Doar eu singură am alergat în oraș, să dau de veste.» Și ce crezi că mi s-a răspuns? «Ei, atunci stai și păzește hainele astea.» Le-au luat de pe buturugă, le-au împăturit cu grijă. Și atunci mi-au spus: «Nu te atinge de ele, păzește-le. Are să vină aici un cîine învățat. E cunoscut la Moscova, se numește Elfa. Cîinele o să vină, o să miroasă îmbrăcămintea și pe urmă, las pe el! O să găsească el în crîng, la ruine, pe cine trebuie.» Și uite că stau aici! Uite ce năpastă a căzut pe capul meu! Dar ce sînt eu, responsabi-la unei baze legumicole a Organizației comerciale raionale, sau paznic de haine străine? Iar ăștia um-blă goi… Mă mai și sperie…