Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Cernikova tăcu.

— Fii bună — i-am strigat eu — și dă-mi hainele! Sînt ale mele!

— Ale dumitale să fie?

— Ale mele! Aruncă costumul încoace, în tufiș. Întoarce-te dumneata cu spatele, ca să mi le pot lua.

— Mi s-a poruncit să le păzesc! Elfa e un cîine învățat, are să găsească el pe cine trebuie!

— Te rog, tovarășă Cernikova…

— Nu mă ruga! Mi s-a poruncit să nu mă clintesc un pas de aici!

— Bine, atunci nici nu trebuie! Voi aștepta cîinele dresat!

Am schimbat o privire cu Dumcev și ne-am pus imediat de acord…

— Uite-i că vin! Îl aduc! am strigat eu din tufiș.

— Cine? Ce? întrebă Cernikova.

— Aduc cîinele! Cîinele dresat, Elfa!

— Unde? Unde?

— Acolo! Privește! Sînt colo, după cotitură…

Cernikova făcu cîțiva pași, își duse mîna streașină la ochi și privi în depărtare.

Am sărit din tufiș, am apucat hainele și m-am repezit înapoi.

În urma noastră, se auzi:

— Hoții! Hoții ziua în amiaza mare!

Dar noi eram acum departe și ne îndreptam spre chioșc.

Ajunsesem în posesia costumului meu! Dar Dumcev? El nu avea cu ce se îmbrăca. I-am dat lui haina și pantalonii, iar eu… eu aveam un aspect din cale-afară de «sportiv». Dumcev făcea haz — gata să izbucnească în rîs. Iar eu rîdeam în hohote — rîdeam cu lacrimi.

Riu-riu-riu… se auzi undeva, pe aproape, cintezoiul.

Călcam voioși în picioare tufișurile. O mierlă speriată își îngroșă glasul: cioc-cioc-cioc…

Lătratul cîinelui, cîntecul cintezoiului, ciocănitul mierlei — toate acestea mi se păreau un înduio-șător fragment muzical dintr-o melodie dragă.

Acum, cînd scriu aceste rînduri și reconstitui în memorie întoarcerea noastră la Censk, mă simt din nou cuprins de același sentiment de veselie triumfătoare pe care l-am simțit atunci — în acele cea-suri. Îmi aduc aminte ce ciudat și caraghios arăta Dumcev în costumul meu larg și mare și ce aer «spor-tiv» și stupid aveam eu și cît de veseli rîdeam, privindu-ne unul pe celălalt!

Am stat ascunși în crîng pînă seara — iar de îndată ce a început să se lase întunericul, am ieșit pe șosea și am pornit către oraș.

Trebuie să reamintesc că în timpul șederii mele în Țara Codrilor de Iarbă, în vîltoarea primejdii-lor, n-am putut, n-am reușit să-l pun la curent pe Dumcev cu evenimentele și prefacerile petrecute pe pămînt în timpul absenței sale.

Treceam încet pe lîngă ferestrele caselor. În unele se aprinseseră luminile, în altele era încă întuneric. Ferestrele erau deschise, se auzeau frînturi de discuție, rîsete. Dumcev se tot oprea, privea în jur nedumerit. Da, într-adevăr el se întorsese în lumea aceasta — la viața de dinainte, dar sentimentele, frămîntările îl țineau încă legat de cealaltă viață din Țara Codrilor de Iarbă.

Iată, sub un abajur mare, albastru, s-a adunat o familie la ceaiul de seară. Pe un scăunel înalt șade o fetiță bălaie, își agită mînuțele, bolborosește ceva și toți cei din jurul ei rîd.

Îmi aduc aminte că, în acele ceasuri, trecînd pe străzile Censkului, mi-am spus: «Cine dintre oa-menii care stau liniștiți la masă, în casele lor, care ne însoțesc cu o privire ironică pe stradă, m-ar crede dacă i-aș povesti că undeva aproape, aproape de tot, se află o țară în care locuiesc mii de animale de pradă, în care un fluviu, revărsîndu-se larg și viguros, nu-i mai îngăduie omului să-l traverseze. O țară în care dealurile de nisip se înșiră în lanț și un vînt turbat duce praful departe, unde arborii-ierburi foșnesc înfiorător zi și noapte!

Dumcev privea în jur, trăgea cu urechea, se oprea și examina cu atenție fețele oamenilor, casele, arborii… Nu-i venea să creadă că se află în orașul său.

Și cînd, printr-o fereastră deschisă, răsună la radio romanța «Spre țărmul patriei iubite», Dumcev își dădu capul pe spate, de parcă muzica și cuvintele n-ar fi venit prin fereastra care se găsea în dreptul capului lui, ci de undeva, din cer. Se opri, ascultă și, smulgîndu-și mîna dintr-a mea, o luă înainte.

— Încotro — i-am spus, ajungîndu-l din urmă.

— Vine după noi!

— Cine?

— Nevăzutul care cîntă.

L-am luat din nou de mînă pe Dumcev.

Era îndreptățit să i se pară foarte ciudat ceea ce se întîmplă, căci radioul pătrunsese în viața noa-stră de toate zilele în timpul anilor petrecuți de el în Țara Codrilor de Iarbă.

Ne ajungeau din urmă, mergeau în pas cu noi cuvintele unei romanțe: «…a dis-părut să-ru-tul în-tîl-ni-rii…»

Părea că o fereastră transmite alteia silaba precedentă, iar fereastra următoare prindea o nouă silabă: «…Dar îl aștept ca tu să mi-l redai!»

Cuvintele și muzica ne urmăreau.

I-am explicat calm și amănunțit lui Dumcev ce este radioul.

— Da, da! spuse el. Înțeleg. Înțeleg!

Și îndată afirmă că există radio și în Țara Codrilor de Iarbă. Dădu imediat ca exemplu un fluture căruia mustăcioarele îi servesc drept antene. Îmi amintesc că, în tot timpul cît mergeam pe străzile Censkului, mă preocupa stăruitor același gînd: trebuie să-l întreb pe Dumcev cum să-i înțeleg cuvin-tele: «…ceea ce ați adus și ați pierdut este tocmai acel lucru care trebuie să ne ajute». Erau cuvintele pe care le rostise noaptea, acolo, pe malul Pîrîului Reproșurilor Tardive, după ce ajunseserăm la convinge-rea că și cea de a doua granulă, care redă dimensiunile normale, era pierdută pentru totdeauna.

Și iată-ne la Censk! Așadar, ce ne-a ajutat să părăsim Țara Codrilor de Iarbă?

În spatele unei ferestre stăteau aplecați peste o hartă doi băiețandrii ciufuliți; unul din ei își trecea repede creionul peste hartă, și-i demonstra ceva celuilalt. Acesta din urmă îl contrazicea, în timp ce, cu un aer preocupat, ascuțea un creion.

— Se pregătesc de o călătorie — i-am spus eu.

Drept răspuns, Dumcev spuse doar un singur cuvînt:

— Grafit!…

Și așa, ca de atîtea ori în Țara Codrilor de Iarbă, l-am privit și de data aceasta pe Dumcev cu aceeași nedumerire.

Dar el răspunse îndată:

— Mi se pare că tot nu mă înțelegi încă? Pentru ca experiența mea, ultima mea experiență, să reușească fără să se întîmple o nenorocire, aveam nevoie de o substanță mai puțin activă, care să înles-nească încetinirea reacției. Aveam nevoie de o particulă de grafit. Dumneata ai scăpat lîngă orașul de hîrtie al viespilor un creion și astfel eu am obținut grafitul. Experiența a reușit. Precum vezi, noi nu ne mai aflăm în Țara Codrilor de Iarbă, ci între oameni, la Censk.

N-am mai apucat să-l ascult pînă la capăt: ajunsesem la casa unde locuia Polina Alexandrovna Bulai.

Aici locuise și el cîndva. Iată pridvorul vechi, aplecat. Iată tăblița albă emailată. Am urcat treptele pridvorului și mă pregăteam să bat în ușă, dar n-am bătut.

— Serghei Sergheevici, de ce v-ați oprit? Doar am ajuns!

Dar Dumcev rămăsese la cîțiva pași de pridvor și nu se mișca.

Am alergat la el și l-am luat de mînă.

— Uite că am ajuns!

Dumcev tăcea. Rămase așa, fără să spună un cuvînt, timp de cîteva minute. Eu așteptam.

Apoi deodată începu să-și vorbească, așa cum făcea în Țara Codrilor de Iarbă.

— Ce mai zăbovești? Doar te afli în fața casei tale! Ți-ai pierdut cumpătul? Te temi? E posibil.

Călător neînfricat, el nu se temuse să pătrundă în cuibul primejdios al viespilor. Vînătorul cura-jos, care doborîse cu o singură lovitură pe călugăriță, stătea acum aici, lîngă bătrînul pridvor ușor încli-nat din fața casei sale și… nu îndrăznea să intre!