Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Dumcev. Lucrul cel mai grav este cînd unui om inteligent îi lipsește disciplina rațiunii. Iată care-i nenorocirea musafirului meu!

Eu. Desigur! Îmi dau destul de bine seama că Dumcev trebuie să-și scrie din nou jurnalul. Dar cum va ajunge acest jurnal în mîinile oamenilor? Da! Vor mai veni doar pe aici oameni, mă vor mai căuta. Și poate, poate că… Nu, reconstituirea jurnalului cere multă vreme, iar pînă atunci vor înceta să mă mai caute.

Dumcev. Nu este de loc anormal că pe musafirul meu îl sperie ceva sau cineva din această Țară a Codrilor de Iarbă. Dar mă tem că el se sperie de propria sa spaimă.

Eu. Cît de ciudat vorbește Dumcev, dar înțeleg sensul cuvintelor lui. Ah, cît de mult aș dori să stau cu el de vorbă, așezați pe cele mai obișnuite scaune, să beau un ceai tare, să aud cum sună telefonul, să aud vocea crainicului de la radio și să-mi amintesc, să-mi amintesc numai de Țara Codrilor de Iarbă!

Dumcev. Trebuie chiar mîine să-i spun oaspetelui: lucrul acela pe care l-ai adus și l-ai pierdut, tocmai acela trebuie să ne ajute…

Eu. Despre ce vorbește Serghei Sergheevici? Doar ambele granule sînt pierdute pentru totdeauna!

Dumcev. O experiență, încă o experiență…

Nu m-am mai putut stăpîni și, adresîndu-mă cu glas tare lui Dumcev, am exclamat:

— Serghei Sergheevici, explicați-mi, vorbiți limpede, faceți-mă să pricep… Cum să «ne ajute» — cînd știți bine că granulele s-au pierdut?

Întorcîndu-se spre mine, Dumcev îmi răspunse liniștit:

— Nu te grăbi! Mîine voi face o experiență… Noapte bună!

— Noapte bună, Serghei Sergheevici — i-am răspuns, fără să înțeleg ceva și m-am întors pe par-tea cealaltă.

Rîul Reproșurilor Tardive își rostogolea zgomotos valurile, raza lunii tremura neliniștită pe apele lui.

Începusem să ațipesc, cînd în liniștea nopții ajunseră pînă la mine cuvintele lui Dumcev: «Aerul clipelor trecute…»

Ce cuvinte ciudate: «Aerul clipelor trecute»! Am început să trag cu urechea. Și iată că Dumcev repetă din nou, cu însuflețire, cu o și mai mare tulburare: «Aerul clipelor trecute»…

— Serghei Sergheevici, ce enigme ascund aceste cuvinte? Ce înseamnă «aerul clipelor trecute»?

De după nori ieși luna plină și mi se păru nesfîrșit, nesfîrșit de îndepărtată. Niciodată în viață nu văzusem o lună așezată atît de sus, pe cer.

— Serghei Sergheevici!

Dumcev nu răspunse. Am dat fuga la el, m-am aplecat deasupra lui. Respira egal și liniștit. Dor-mea ca un copil.

M-am întors, m-am vîrît în sac. Dimineața îl voi întreba ce trebuie să înțeleg prin aceste ciudate trei cuvinte: «Aerul clipelor trecute».

Și am adormit.

M-am trezit tîrziu. Se făcuse de mult ziuă. — Bună dimineața, Serghei Sergheevici! am spus eu. Nu-mi răspunse nimeni. Am văzut lîngă mine o ulcică și o lingură, în ulcică se găsea mîncarea noastră obișnuită. Pe jos, alcătuite din pietricele, am citit cuvintele: «Mă întorc tîrziu». Am luat gustarea și am început să aștept. Arborii-ierburi stăteau tot aplecați la pămînt. Ieri mi se păruse că viața în Țara Codri-lor de Iarbă a secat, a încetat pentru totdeauna. Iar acum, spre mirarea mea, totul în juru-mi răsună, foșnește, țiuie, se mișcă, zboară. Ca întotdeauna.

«Unde a plecat Dumcev? m-am gîndit. Cum să deslușesc înțelesul acelor cuvinte ciudate, pe care le-am auzit ieri: «aerul clipelor trecute»? Nu cumva Dumcev le-a rostit în somn?»

Un fluture cu niște uriașe aripi brune se izbea neputincios de malul rîului. Avea aripile frînte. Și apa îl purta mai departe, tot mai departe. Iată că în apă apăru un monstru cu picioare mari și cu un cap uriaș. De sub gîtul monstrului ieși o mască, care se răsturnă, ca pe balamale. Unghiile ascuțite ale măștii se înfipseră în trupul insectei care înota și masca se întoarse din nou la locul ei — victima fusese transportată în gura monstrului. Mi-am amintit de o însemnare a lui Dumcev pe una din filele jurnalului său. Acolo el numește monstrul cu mască larva libelulei. Iar în prima microînsemnare pe care am găsit-o în buchetul de flori, el scria: «Larva libelulei se deplasează pe apă cu ajutorul impulsurilor. Pe baza acestui principiu zboară către cer o rachetă aprinsă în timpul marilor sărbători și al petrecerilor populare. Cu ajutorul aceleiași metode de deplasare oamenii își vor conduce navele lor aeriene de la Pămînt la Lună…»

Iată că larva libelulei începu să înoate. Ea se deplasa cu impulsuri ușoare. Nu vîslea cu picioarele și, cu toate acestea, se deplasa repede: trăgea în ea apa și-o dădea afară.

Timpul trecea. Dumcev tot nu se întorsese.

Aproape mașinal am urmărit o altă vietate cu mască. Iată că s-a apropiat de o moviliță. Pentru o clipă a înlemnit. Ce-o mai fi și asta? Un vodevil cu travestiri? Pielea de pe spinarea monstrului plesni. Se formă o crăpătură. Apoi pielea se destrămă. Din crăpătură ieși o cu totul altă vietate: ochi imenși, un pîntece lung și grațios și niște aripioare subțiri și boțite. Ce se va întîmpla?

Soarele dimineții încălzea, ba chiar începuse să ardă puțin. Și în razele lui trandafirii, se umplură de viață și se neteziră încet-încet aripioarele tinere, fremătătoare, ale libelulei. Începură să apară reflexe verzui de smarald. Libelula se năștea acum, sub ochii mei. Încă puțin și i se vor întări aripioarele. Și-și va lua zborul ușor și grațios, sus de tot.

Desigur, dacă nu voi studia Țara Codrilor de Iarbă și dacă nu voi comunica oamenilor cercetările și descoperirile lui Dumcev, ci mă voi mărgini doar să contemplu, să meditez și să evoc amintiri, atunci întreaga mea viață se va transforma curînd dintr-o viață adevărată într-o caricatură a vieții unui om. Ce atitudine greșită și neglijentă am avut cîndva față de timpul meu! Cîte zile am pierdut cîndva în zadar, cu fleacuri!… Bine ar fi să se scrie o carte și să se facă un film despre peripețiile a doi oameni în Țara Ierburilor!

Un foșnet ciudat îmi atrase atenția. Trecînd peste arborii-ierburi zdrobiți, am văzut tîrîndu-se pe lîngă mine o omidă. Acum învățasem să recunosc, într-o oarecare măsură, animalele de aici. Și doar foarte de curînd luasem o asemenea omidă drept… un șarpe boa! Dar acum încercam o nouă și mare nedumerire: acest «șarpe boa» avea două capete. Un cap privea înainte, iar celălalt crescuse pe coadă și examina drumul străbătut. Am bănuit de îndată că este unul din animalele de experiență de care s-a folosit Dumcev. Mi-am amintit de a sa «poiană a chirurgiei» și m-am dus pe urmele «șarpelui». Deoda-tă, el dispăru de parcă-l înghițise pămîntul. Și atunci am zărit printre arbori, la rădăcina lor, o lespede de piatră, pe jumătate ridicată deasupra unui orificiu mare și rotund. Am văzut că pietricelele și boabele de nisip, din care era făcută lespedea, erau legate, cimentate temeinic și solid una de alta. M-am mirat și mai mult, observînd că în jurul lespedei se afla un laț. Am tras și am scos din puț… o scară de frînghie! Opera lui Dumcev?! «În această țară, unde omizile împletesc fire și frînghii ultrasolide, nu trebuie să te miri dacă omul va împleti din ele o scară» — mi-am zis eu. Am lăsat scara jos și m-am vîrît în puț. Cu cît coboram, cu atît se făcea mai multă lumină. Iată și fundul puțului. Am pornit pe un coridor larg. Era luminat la fel ca și casa lui Dumcev, în care găsisem filele lui cu însemnări. Pesemne că mîna sa grijulie, de gospodar, a așezat în diferite locuri ale subteranei putregaiuri și insecte fosfores-cente. Lumina nu era puternică, dar totuși distingeam că pe ambele părți ale coridorului se înșiruiau magazii, cămări, cămăruțe. În loc de uși aveau jaluzele de mătase.