Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

— Trebuie să-mi măsor cuvintele de dragul unui ierbivor ?

— În regulă, hai să vedem cum stăm! — Depresia pe care Louis o simţea se manifesta în exterior printr-un sarcasm amar. Chmeee avea încă droudul său. — Un Păpuşar a pus la cale răpirea unui om şi a unui Kzin. Evident, orice Păpuşar onest ar fi fost îngrozit de aşa ceva. Crezi că ne-ar lăsa să ajungem acasă şi să-i spunem Patriarhului? Care, bineînţeles, şi-a dat toată silinţa de a construi mai multe astronave ca Marele Şlem , capabile să ajungă flota Păpuşarilor în aproape patru ore, plus timpul de sincronizare a vitezelor, cu alte cuvinte, trei luni la 3 g…

— Destul , Louis!

— Tanj, dacă vrei să porneşti un nou război, ai acum şansa asta! Potrivit lui Nessus, Păpuşarii s-au amestecat în Primul Război Om-Kzin, dar în favoarea noastră. Cu chestia asta, te are la mână! Acum, să nu-mi spui că ai povestit cuiva acest lucru.

— Încheie subiectul aici.

— De acord, numai că mi se pare… — Întrucât era posibil ca discuţia să fie înregistrată, Louis vorbea şi pentru Ultimul. — Noi trei suntem singurii din spaţiul cunoscut care ştim ce-au făcut Păpuşarii, asta în cazul în care nici unul dintre noi n-a vorbit.

— Dacă ne-am pierde pe Lumea Inelară, ar plânge Ultimul o veşnicie? Înţeleg raţionamentul. S-ar putea însă ca Ultimul să nu ştie că Nessus a fost indiscret.

„Va şti acum, dacă ne înregistrează”, gândi Louis. „Este greşeala mea. Trebuia să-mi măsor cuvintele pentru un ierbivor?” Se apucă să mănânce aproape hulpav.

Alesese ceva şi simplu, şi complex: o jumătate de grepfruit, sufleu de ciocolată, piept fript de moa, cafea jamaicană Muntele Albastru, cu frişcă. Majoritatea produselor se dovediră delicioase, numai frişca era mai puţin convingătoare. Dar ce s-ar fi putut spune despre pieptul de moa? Un genetician din secolul XXIV recrease specia, sau cel puţin aşa pretindea, iar replicatorul bucătăriei realizase o imitaţie a ei. Avea o textură suculentă şi gustul aidoma cărnii de pasăre.

Nimic însă nu se compara cu starea din timpul cât era cablat.

Învăţase să se obişnuiască cu această depresie temporară. Ea căpăta relief numai în contrast cu sârma; ajunsese să o considere starea normală de existenţă a omenirii. Faptul de a fi prizonierul unui extraterestru nebun, pentru cine ştie ce motive obscure, nu înrăutăţea prea mult lucrurile. Ceea ce întuneca atât de mult acea dimineaţă era faptul că Louis Wu nu mai putea rezista tentaţiei droudului.

După ce termină de mâncat, aruncă farfuriile murdare la toaletă şi întrebă:

— Ce vrei să-ţi dau în schimbul droudului?

— Ce ai de dat? mormăi Chmeee.

— Promisiuni făcute pe cuvânt de onoare. Şi un set de pijamale obişnuite.

Coada lui Chmeee şfichiui din nou aerul.

— Pe vremuri, mi-ai fost un companion util. Ce se va alege de tine dacă-ţi voi da droudul? Vei deveni un animal vegetal. Am să-l păstrez.

Louis se apucă să-şi facă exerciţiile.

Flotările într-o mână erau destul de uşoare în gravitaţia redusă la jumătate. Dar o sută numai pe una, era ceva. Curbura dorsală a carcasei era totuşi prea joasă pentru a încerca şi alte figuri. Două sute de sărituri în foarfecă, atingerea cu degetele de la mâini, în poziţie întinsă, a celor de la picioare, întinse…

Chmeee îl privea curios. Abia într-un târziu, se hotărî să vorbească din nou:

— Mă întreb de ce şi-a pierdut onoarea Ultimul…

Louis nu-i răspunse. Suspendat orizontal, cu degetele picioarelor prinse între discurile de dormit şi pulpele sprijinite de o placă, încerca să facă scurte oscilaţii în sus şi în jos.

— Oare ce aşteaptă să găsească la marginea astroportului? continuă Kzinul. Ce-ar trebui să găsim acolo? Inelele deceleratoare sunt prea mari pentru a fi mişcate. E posibil să vrea ceva de pe astroportul Lumii Inelare?

Louis comandă două pulpe de moa. Le şterse de grăsime şi începu să jongleze cu ele. Sudoarea i se aduna în picături mari, apoi i se scurgea încet pe faţă şi pe piept.

Coada lui Chmeee plesni aerul. Imensele sale urechi rozalii se pliară spre spate, deşi nu se zărea nici un inamic. Era furios şi asta era problema lui.

Păpuşarul se întrupă brusc, în spatele unui perete impenetrabil. Îşi schimbase stilul coamei, înlocuind punctele de lumină cu opale… şi era singur. După ce studie o clipă situaţia, spuse:

— Foloseşte droudul, Louis!

— N-am această posibilitate, răspunse acesta punând deoparte greutăţile. Unde este Prill?

— Chmeee, dă-i droudul!

— Unde este Halrloprillalar?

Un braţ păros, uriaş, îi cuprinse gâtul. Louis încercă din toate puterile să se elibereze. Kzinul icni şi cu o delicateţe nebănuită îi inseră droudul în locaş.

— În regulă, spuse Louis.

Kzinul îi dădu drumul şi se aşeză. Pământeanul ghicise deja, ca şi tovarăşul lui de captivitate, de altfel. Abia acum începea să înţeleagă cât de mult dorise s-o vadă pe Prill… s-o vadă eliberată din mâinile celor de la ARM… pur şi simplu s-o vadă.

— Halrloprillalar este moartă, răspunse Păpuşarul. Agenţii mei m-au înşelat. Ştiuseră că indigena de pe Lumea Inelară era moartă de 18 ani standard. Aş fi putut să-i descopăr oriunde s-ar fi ascuns, dar asta mi-ar mai fi luat alţi optsprezece ani. Sau poate o mie opt sute! Spaţiul uman este prea mare. Îi las să-şi păstreze banii furaţi.

Louis aproba zâmbind, ştiind însă că această veste îl va răni profund atunci când îşi va scoate droudul. Îl auzi pe Chmeee că întreabă:

— Cum a murit?

— Nu tolera Elixirul. Cei de la Naţiunile Unite cred acum că ea nu era pe de-a-ntregul umană. A îmbătrânit foarte repede. La un an şi cinci luni de când ajunsese pe Pământ, era deja moartă.

— Deja moartă, murmură Louis, când eu eram pe Kzin… — Exista, totuşi, o nepotrivire. — Dar ştiu că ea avea propriile pastile pentru longevitate, mai bune decât Elixirul. Aduseserăm cu noi un criotermos plin.

— A fost furat. Nu ştiu mai mult.

Furat? Dar Prill nu se plimbase niciodată pe străzile Pământului, pentru a se întâlni cu hoţi obişnuiţi. Doar oamenii de ştiinţă ai Naţiunilor Unite trebuie să fi deschis termosul pentru a analiza substanţa, dar n-ar fi avut nevoie mai mult de un microgram… Prill nici n-ar fi bănuit. După aceea, o ţinuseră pentru a obţine toate informaţiile pe care le deţinea înainte ca ea să moară.

Cu siguranţă, acest lucru urma să-l rănească cumplit. Peste câtva timp, nu acum.

— Nu mai putem întârzia. — Păpuşarul se aşezase în şaua sa capitonată. — O să călătoriţi în stază, pentru a conserva resursele. Am un rezervor suplimentar de combustibil care va fi aruncat înainte de a intra în hiperspaţiu. O să ajungem acolo cu combustibilul intact. Chmeee, vrei să botezi nava noastră?

— Deci, îţi propui să explorezi la-ntâmplare?

— Numai astroportul de pe zid, nimic altceva. Vrei să-i dai un nume navei?

— O numesc Acul Încins al Căutării .

Louis zâmbi, întrebându-se dacă Păpuşarul recunoştea termenul. Nava era acum denumită după un instrument Kzinti al torturii. Gurile Păpuşarului apucară două manete şi le apropiară încet.

Louis icni în momentul în care greutatea i se dublă brusc. Peisajul de pe Canyon dispăruse. Se dizolvase pe un fundal de stele în continuă mişcare, dintre care una, chiar sub picioarele lor, strălucea mai puternic decât celelalte. Ultimul se eliberase şi el din păienjenişul reţelei antişoc, ataşată la şaua cabinei de pilotaj. Şi Păpuşarul se schimbase. Se mişca de parcă ar fi fost extrem de obosit, iar coama — din nou, altfel ornamentată — lăsa impresia că nu mai fusese pusă în ordine de foarte multă vreme.