Larry Niven - Tronul Lumii Inelare

Dacă ar fi învins în ultima lui bătălie, Cronos s-ar fi vindecat din nou.

Consideră că este investigaţia unei crime . Cunosc ucigaşul , dar , pentru a obţine o condamnare în justiţie , am nevoie de orice detaliu , de orice nuanţă . De ce adunase Bram aceste oase ? Inamicul era mort , nu mai era nimeni care să-l răzbune …

Sau se temeau Bram şi Anne de alţii asemeni lui Cronos ?

Un schelet în picioare şi o grămadă de obiecte în penumbra din spatele lui. Bram nu le pusese prea aproape de acesta. Obiectele păreau răspândite, aruncate la întâmplare — mai mult sau mai puţin. Fuseseră împrăştiate parcă pentru studiu; apoi, ceva stricase ordinea, ca şi cum un Vampir le-ar fi lovit cu furie.

Unele dintre ele, pur şi simplu, se dezintegraseră. Altele, lăsaseră urme clare.

Asta fusese o haină minunată de blană şi o centură ce trebuia să o ţină închisă. Miroseau urât: asemeni duhorii degajate de o veche piele tăbăcită şi a unui Demon care nu mai făcuse baie o mie de ani. Pe suprafaţa interioară, cea ascunsă, Louis putea remarca urmele câtorva buzunare din piele de forme diferite şi, de acum, goale.

Existau arme: un cuţit vechi din metal, înnegrit de rugină, subţire şi lung de aproape treizeci de centimetri. Două cuţite făcute din corn, fiecare nu mai lung decât degetul arătător. Mai erau şase cuţite folosite la aruncat, aproape identice, deşi confecţionate din piatră, dar la fel de mortale ca în ziua când fuseseră făcute. Un baltag subţire, dintr-un aliaj metalic durabil, şi ascuţit pe ambele laturi.

Modelele din praf ar fi putut fi, pe vremuri, obiecte de încălţăminte din lemn închise cu catarame grele. Se mai afla acolo un arc mai deosebit şi o duzină de săgeţi, un pic diferite unele de altele. Această cutie mică… un aprinzător? Louis îl încercă, dar nu reuşi să obţină o flacără. O stivă de hârtii sau pergamente: hărţi?

Exista şi un telescop… rudimentar, foarte delicat construit şi finisat şi, cumva, pus deoparte. Acestea de lângă el erau unelte pentru fabricarea de unelte. Lavă abrazivă, dălţi mici… Bram şi/sau Anne deschiseseră un atelier aici pentru a duplica telescopul lui Cronos.

Un cub negru şi dur, de mărimea pumnului său. Louis se aplecă să-l miroasă. Carne uscată? O mie de ani trecuseră peste ea… dar întotdeauna carnea bătută miroase şi are gust un pic alterat. Poate că unui Demon i-ar fi plăcut.

De când murise Cronos?

Întreabă ?

Louis îşi dădea seama că se juca de-a v-aţi ascunselea. Aflase mai multe punând întrebări… dar numai ce alesese Bram să-i spună. Iar timpul se strângea în jurul lui.

Louis îl bătu ocrotitor pe Cronos pe oasele umerilor.

— Ai încredere în mine, spuse el şi dispăru instantaneu.

Se trezi într-o lumină orbitoare şi îşi pierdu din nou echilibrul.

Se legăna ca o anemonă de mare, în timp ce căuta printre genunchi ceva solid şi îşi ţinea ochii închişi, pentru a-i proteja de strălucirea soarelui. Degetele sale înmănuşate atinseră ceva şi îl apucară strâns.

Discul de păşit, destul de înclinat, alunecă de sub el cu mai mult de o jumătate de metru. Spera că se prinsese chiar de marginea acestuia. Încerca să se menţină cât mai nemişcat.

Vizorul său fotosenzitiv deveni de un cenuşiu închis. Încă ghemuit şi agăţat de marginea discului, îndrăzni să privească împrejur.

Harta Marte nu se dovedea a fi una foarte bună .

Reuşea să distingă sute de umbre roşiatice nemişcate, dar cerul avea culoarea albastru închis al altitudinilor înalte de pe Pământ. Soarele era prea strălucitor pentru Marte. De asemenea, nimic nu putea fi trucat în privinţa gravitaţiei.

Poate că nu conta pentru marţieni. Ei trăiau în siguranţă, departe de lumina soarelui, sub un nisip suficient de fin pentru a se comporta ca un fluid vâscos. Probabil că flotabilitatea nisipului compensa gravitaţia mai mare de pe Lumea Inelară.

Se aşteptase să fie pe Mons Olimpus şi se părea că nu se înşelase. Dar mai era multă cale până sus. Discul de păşit se opri lângă vârful unei pante — de aproape patruzeci şi cinci de grade — a unei grămezi de praf şi porni să alunece din nou.

La ce se gândise Ultimul când o pusese acolo?

A, da, corect. Marţienii. Montaseră o capcană.

Aluneca tot mai repede, pierzându-şi orice stabilitate. Era mult până jos. Kilometri! Probabil că praful se adunase acolo în milenii, datorită direcţiei prevalente a vreunui vânt… Un vânt stratosferic al Marelui Ocean într-un sistem climatic mai mare decât al multor lumi. O altă inadvertenţă în veridicitatea Hărţii Marte.

Louis se ghemui şi mai mult şi se lipi de discul transformat în sanie.

Prindea tot mai mult viteză. I se părea că discul încerca să scape de povara lui. Mâinile se încleştară cu desperare şi încercă să se agaţe şi cu vârful ghetelor.

O stâncă de mărime impresionantă îi apăru în cale. Se aplecă spre stânga, încercând să cârmească. Degeaba. Urma să se izbească extrem de violent.

Atunci se trezi în altă parte…

Iar încleştarea sa desperată deveni şi mai puternică pentru că acum cădea într-un vid negru.

Slobozi o frântură dintr-un ţipăt ascuţit. Dar am reparat-o ! Am reparat-o ! Am reparat-o !

Se ţinea strâns de un disc de păşit sudat de curbura graţioasă a unei forme de ţigară: sonda de realimentare a Ultimului. În jurul lui se întindea cerul negru şi strălucirea stelelor.

Discul de păşit, carcasa sondei, totul strălucea. Pesemne că lumina se afla chiar în spatele lui. Fără să slăbească strânsoarea degetelor, se roti, pentru a privi peste umăr.

Lumea Inelară plutea în spatele şi sub el. Putea zări detalii: fluvii asemeni unor şerpi încolăciţi, peisajul submarin, o aţă dreaptă şi neagră ce putea fi o autostradă a Oamenilor-Maşină.

Soarele gol încerca să-l prăjească. Nu avea probleme: costumul îi permitea să transpire. Noaptea putea fi o ameninţare mai mare. Nu se gândise că ar fi avut nevoie de un costum suplimentar.

Se găsea la nivelul vârfului Zidului de Margine şi privea în jos la un Munte Răsturnat tronconic şi la fluviul ce se forma de la baza lui. O mie cinci sute de kilometri în sus. Departe, în faţa lui zărea o reţea de fire subţiri ce desenau un lung con dublu.

Un jet de orientare. Putea să distingă şi toroizii fini despre care, îşi imaginase că alcătuiau un colector Bussard; dar erau subţiri, formând mijlocul de viespe a ceva mult mai mare. Jeturile de orientare ale Lumii Inelare erau făcute dintr-o sârmă atât de subţire încât păreau aproape invizibile. O cuşcă ce ghida fluxul vântului solar.

Acesta nu fusese, încă, montat: nu era orientat corect.

Timp de două sute de ani, Louis nu mai trăise o teamă asemănătoare.

Dar am primit pâinea înapoi !

Sonda era în regim de cabotaj… stătea nemişcată, în vreme ce Lumea Inelară se rotea sub ea cu 1200 de kilometri pe secundă.

Sistemul trebuie să se fi resetat . Am scos discul acesta din circuit , deci trebuie să se fi resetat . Nu înţeleg limbajul de programare al Ultimului . Ce alte greşeli am mai făcut ?

Platoul cu sashimi? Asta era uşor. Platoul trebuie să fi alunecat prea departe de disc. Pâinea nu alunecase: rămăsese în raza de acţiune, atunci când discul ciclase.

Atârna, atârna…

Discul se ciocni de vizorul său.

Rezista agăţat, ţinându-şi ochii închişi. Nu era în situaţia să se confrunte cu nimeni! Cu nici o creatură. În câteva secunde, trebuia să fie din nou singur şi în siguranţă la bordul Acului încins al Căutării .