Larry Niven - Protector

— Nu chiar „în totalitate”. Noi am studiat cadavrele marţiene recuperate de voi, preciza Garner. S-ar putea să avem nevoie de informaţiile respective. Încă nu mi-este clar motivul pentru care extrasolarul a ales Marte. Poate că ştia despre existenţa marţienilor. Poate că intenţionează să-i contacteze.

— La ce l-ar ajuta?

— Marţienii folosesc suliţe. Din punctul meu de vedere, asta denotă inteligenţă. Nu ştim cât de înaintată le este inteligenţa, fiindcă nimeni n-a încercat vreodată să discute cu un marţian. Acolo, sub colb, ar putea avea orice fel de civilizaţie eşti în stare să-ţi imaginezi.

— Spui că sunt civilizaţi?! — Glasul lui Nick se înăsprise. — Au sfârtecat cortul lui Müller! L-au golit de aer!

În Centură, nu exista o crimă mai monstruoasă.

— N-am afirmat că ar fi prietenoşi…

Blue Ox îşi schimbă cursul. Înapoia navei, vehiculul alien era vizibil cu ochiul liber şi se apropia. Tina se simţea neliniştită fiindcă nu-l putea urmări. Situaţia era, însă, reciprocă, iar aici se găseau în pata oarbă a extrasolarului, unde trei centurani se luptau să elibereze naveta-solo a lui Einar Nilsson din uriaşul ei uter metalic.

— Clamele posterioare eliberate, anunţă femeia.

Transpira. Simţi curentul de aer pe chip, când sistemul de climatizare intră în acţiune, împiedicând aburirea vizorului.

— Bravo, Tina! se auzi vocea lui Nate.

— Ar fi avut loc şi un patrulea om în cabină, mormăi Einar. La dracu'! îmi pare rău că nu m-am gândit la asta. Doi dintre noi s-ar fi putut duce dincolo.

— Oricum, probabil că nu contează, replică Nate cu o voce care trăda neliniştea. Extrasolarul a plecat. Nava asta-i moartă.

— Şi câţi membri de echipaj a lăsat în urmă? Eu nu prea cred povestea că extrasolarul ar fi venit într-o călătorie interstelară de unul singur într-o navetă-solo. Mi se pare prea poetic. Nu contează… Tina, vreau cinci secunde de jet sub tubul de fuziune.

Femeia îşi încordă umerii şi acţiona jeturile raniţei. Alte flăcări ţâşniră de sub blindajul cabinei. Naveta cea veche se înălţă lent între uşile imense.

— Perfect! Nate, suie repede! Ai grijă să menţii permanent pe Ox între tine şi extrasolar. Va trebui să presupunem că el n-are radar de profunzime.

Nici unul dintre bărbaţi n-a putut zări încruntătura derutată a Tinei.

Femeile din Centură aveau înălţimea medie de un metru şi optzeci, dar în acelaşi timp erau zvelte şi mlădioase. Tina Jordan avea un metru optzeci, însă şi greutatea corespunzătoare… după stilul planetarilor. Era în formă fizică excelentă şi se mândrea cu asta. O irita faptul că centuranii continuau s-o considere planetară.

Părăsise Pământul la douăzeci şi unu de ani. Trăise paisprezece ani în Centură, pe Ceres, Juno, Mercur, la staţia Hera, aflată pe orbita lui Jupiter, şi în punctele troiene posterioare. Considera Centura şi Sistemul Solar drept căminul ei. N-o deranja faptul că nu pilotase niciodată o navetă-solo. Mulţi centurani n-o făcuseră. Minerii cu navete-solo reprezentau doar unul dintre aspectele industriei Centurii, care includea chimişti, fizicieni nucleari, astrofizicieni, politicieni, astronomi, funcţionari, negustori şi… programatori de calculatoare.

Cu mult timp în urmă, auzise că în Centură nu existau prejudecăţi împotriva femeilor. Era perfect adevărat! Pe Pământ, femeile continau să aibă slujbele cele mai prost plătite. Se afirma că în anumite meserii erau necesare calităţi fizice specifice bărbaţilor, şi că femeile îşi puteau părăsi slujba, ca să se mărite, în momentul cel mai nepotrivit, sau că familia însăşi suferea atunci când femeia muncea. Lucrurile stăteau cu totul altfel în Centură şi Tina fusese mai degrabă surprinsă decât încântată. Se aşteptase să fie dezamăgită.

Iar acum o o programatoare de calculatoare devenise membrul cel mai important al echipajului lui Ox. Teamă şi încântare! Teama îl încerca pe Nate, prea tânăr ca să-şi asume un astfel de risc, pentru că un centuran îl întâlnise deja pe extrasolar şi de atunci nu se mai auzise nimic despre el.

Ce făcea însă Nate la bordul navetei?

Femeia îl ajută pe Einar să-şi dezbrace costumul — era un munte de carne; pe Pământ, n-ar fi fost în stare să se ridice de pe scaun —, apoi fu ajutată la rândul ei.

— Credeam că Nate va intra în nava extrasolarului.

Einar păru surprins.

— Cum? Nu, tu vei intra.

— Dar…

Îşi căută cuvintele şi, spre groaza ei, le găsi: Dar eu sunt femeie. Tăcu din gură.

— Gândeşte-te, zise Einar căutând să fie cât mai răbdător. Este posibil ca nava să nu fie pustie. Interiorul poate ascunde pericole.

— Aşa-i, încuviinţă Tina apăsat.

— De aceea, cel care va intra în navă va beneficia de toată protecţia de care dispunem. Ox face parte din respectiva protecţie. Eu nu voi opri motorul — ar trebui să-l vaporizeze pe ticălos, dacă încearcă ceva, iar laserul de comunicaţii îl poate perfora de la distanţa asta. Există, totuşi, posibilitatea ca şi Ox să fie distrus.

— De aceea, naveta stă de pază, făcu un gest aprobator femeia. La asta mă gândisem şi eu. Crezusem însă că eu voi…

— Nu, termină cu prostiile! N-ai pilotat în viaţa ta o navetă-solo. În privinţa asta, n-am avut de ales. Mă gândisem să-l las pe Nate să piloteze Ox, dar ce dracu', asta-i nava mea, iar el se pricepe la navete. Pe tine nu te puteam pune în nici unul dintre rolurile astea.

— Cred că nu.

La exterior se menţinea calmă, dar simţea cum în stomac îi creştea un ghem rece de spaimă.

— Oricum, reprezentat alegerea optimă. Tu îl vei contacta pe extrasolar şi vei încerca să-i înveţi graiul. În plus, eşti planetară. Din punct de vedere fizic, eşti cea mai puternică dintre noi.

Tina aprobă cu un gest sacadat.

— Ştii bine că ai fi putut să rămâi acasă.

— Ah, nu, nu-i vorba despre asta. Sper că nu crezi că-ncercam să bat în retragere. Pur şi simplu… n-am…

— N-ai luatîn considerare toate posibilităţile. Trăind în Centură, o să te obişnuieşti cu asta, rosti cu blândeţe Einar.

Lua-te-ar dracu'! zise femeia în gând.

Nisipul marţian este unic.

Unicitatea lui rezultă din cementarea în vid. Cândva, acest gen de cementare reprezenta spaima industriilor spaţiale. Mici componente ale sondelor spaţiale, care în condiţii atmosferice normale glisau fără probleme una peste cealaltă, se sudau pur şi simplu în vid, imediat ce gazul absorbit de suprafeţele lor se evapora. Cementarea în vid sudase componentele primului satelit artificial american şi ale primelor sonde automate interplanetare sovietice. Cementarea în vid împiedică Luna să fie acoperită de metri de praf meteoritic. Particulele fuzionează în roca sfărâmicioasă, formând ciment natural, pe baza aceleiaşi atracţii moleculare care transformă mâlul de pe fundul oceanelor în roci sedimentare.

Pe Marte, există suficientă atmosferă care să stopeze procesul acesta, şi totuşi insuficientă pentru a opri meteoriţii. Praful meteoritic acoperă majoritatea planetei. Meteoriţii pot solidifica particulele de praf în cratere, dar nu le cimentează, deşi substanţa rezultată poate curge precum uleiul vâscos.

— Nisipul ăsta o să fie problema noastră cea mai mare, spuse Luke. Extrasolarul nici măcar n-a trebuit să-şi sape o ascunzătoare. Se putea afunda oriunde pe planetă.

Nick decuplă transmiţătorul laser. Tubul era fierbinte după cele două zile de folosire neîntreruptă, în care emisese către Pământ o undă de locaţie.