Larry Niven - Protector

Geneza, capitolul 3:

22. Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să'mănânce şi să trăiască în veci!…”

23. De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul din care fusese luat.

24. Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinei celei din Eden şi'a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii.

Stătea sub un cerc de trei metri de twing luminos, privind cât vedea cu ochii panorama deloc aţâţătoare.

Chiar şi cu un deceniu în urmă, stelele acelea fuseseră doar câteva punctuleţe roşu-închis în siajul său. Când activa hubloul de la prova, ele sclipeau într-un albastru intens, atât de puternic încât puteai citi la lumina lui. În părţile laterale, cele mai mari se turtiseră în mod vizibil. Acum însă erau numai stele, puncte albe risipite ici-colo pe un cer de cele mai multe ori negru. Un cer pustiu. Norii de praf ascundeau spectacolul de lumină şi măreţie al căminului său.

Luminiţa din centrul hubloului nu era o stea. Avea mărimea unui soare, întunecată în centru şi îndeajuns de strălucitoare ca să poată distruge retina unui om. Era lumina unui statoreactor Bussard{În 1960, fizicianul american Robert W. Bussard a lansat ideea recoltării hidrogenului din spaţiu chiar în timpul călătoriei, folosind statoreactorul interstelar, prevăzut cu un câmp colector care recoltează materie din spaţiu, o comprimă şi extrage energia, prin fuziunea hidrogenului (n. trad.) }, arzând la numai treisprezece kilometri depărtare. La răstimpuri de câţiva ani, Phssthpok petrecea o vreme privind jetul, ca să se asigure ca arderea era constantă. Cu mult timp în urmă, observase o oscilaţie lentă şi periodică şi izbutise în ultima clipă să oprească transformarea navei sale într-o mininovă. Acum însă, în săptămânile de când o privea, lumina alb-albastră nu se modificase deloc.

În cea mai mare parte a unei vieţi lungi şi lente, cerurile se târâseră pe lângă hublourile lui Phssthpok. Totuşi el nu-şi amintea mare lucru din această călătorie. Aşteptarea fusese prea lipsită de evenimente ca să-i intereseze memoria. Aşa se întâmplă de altfel în etapa Protector a speciei Pak, când amintirile revăzute în clipele de destindere sunt cele din copilărie şi, mai apoi, din etapa de Prăsitor, când lumea este un loc nou, spectaculos şi eliberat de orice responsabilităţi. Doar pericolul care l-ar ameninţa pe el sau pe copiii lui poate smulge un Protector din obişnuita-i indiferenţă visătoare, conferindu-i o furie ce-l transformă în cel mai temut luptător dintre fiinţele înzestrate cu raţiune.

Phssthpok stătea, visând, în fotoliul-cuşetă.

Comenzile navei se aflau sub mâna sa stângă. Atunci când îi era foame, adică la fiecare zece ore, mâna noduroasă, semănând perfect cu doi pumni de nuci negre puse laolaltă, cobora într-o fantă din dreapta şi ieşea ţinând o rădăcinoasă galbenă, cărnoasă şi contorsionată, de mărimea unui batat. Trecuseră multe săptămâni terestre de când Phssthpok nu mai părăsise cuşeta. În tot acel timp, nu-şi clintise decât mâinile şi fălcile. Ochii lui nu se mişcaseră deloc.

Anterior, existase o perioadă de exerciţii frenetice. Datoria Protectorilor este să rămână în formă fizică maximă.

Chiar şi a Protectorilor care n-au nimic de protejat.

Aspectul flăcării propulsiei era constant, sau, oricum, îndeajuns de constant ca să-l satisfacă pe Phssthpok. Degetele noduroase ale Protectorului se mişcară şi cerurile se rotiră deasupra lui. Privi cealaltă lumină strălucitoare apărând în hublou şi opri rotaţia, când ajunse în centrul acestuia.

Deja mai luminoasă decât orice stea din jur, destinaţia lui era deocamdată prea slabă ca să fie mai mult decât o stea. Totuşi, intensitatea era mai puternică decât se aşteptase Phssthpok, şi ştiu că lăsase timpul să treacă pe lângă el. Visase prea mult cu ochii deschişi! Nu era de mirare. Petrecuse în capsula aceea majoritatea celor o mie două sute de ani, rămânând nemişcat pentru a-şi conserva rezervele de hrană. Dacă n-ar fi existat relativitatea, călătoria ar fi durat de treizeci de ori mai mult.

În ciuda faptului că părea cazul cel mai debilitant de artrită din istoria medicinei, în ciuda săptămânilor petrecute aidoma unui paralizat, Protectorul cel noduros se puse instantaneu în mişcare. Flacăra propulsiei deveni mai substanţială, se mări, începu să se răcească. Oprirea unui statoreactor Bussard este aproape la fel de delicată ca şi pornirea lui. La viteza acestuia, hidrogenul interstelar vine sub formă de raze gama. Chiar dacă n-ar fi ars sub formă de combustibil, tot ar trebui să fie îndepărtat de câmpurile magnetice.

Phssthpok ajunsese în cea mai bună regiune din spaţiu. În faţă se găsea steaua cea mai potrivită. Se apropia clipa succesului Protectorului. Cei pe care venise să-i ajute (dacă mai existau, dacă nu dispăruseră între timp, dacă se aflau pe o orbită din jurul acelei stele şi nu a alteia mai puţin adecvate) nu-l aşteptau. Minţile lor erau deocamdată foarte apropiate de ale animalelor. Poate că descoperiseră focul, dar cu siguranţă nu deţineau telescoape. Cu toate acestea, îl aşteptau… dintr-un anumit punct de vedere. Dacă într-adevăr existau, îl aşteptaseră de două milioane şi jumătate de ani.

Nu avea să-i dezamăgească.

Nu trebuia să-i dezamăgească.

Un Protectorfără descendenţi este o fiinţă lipsită de scop în viaţă. O asemenea anomalie trebuie să-şi găsească un obiectiv, şi asta cât mai repede, altfel moare. Majoritatea mor. În minţile sau în glandele lor se declanşează un reflex, şi ei încetează să mai simtă foamea. Uneori, un Protector constată că poate considera toţi membrii speciei Pak ca descendenţi ai săi, dar apoi trebuie să găsească o modalitate de a sluji specia aceea. Phssthpok era unul dintre puţinii norocoşi.

Ar fi fost teribil dacă ar fi dat greş.

Nick Sohl revenea acasă.

Acum, după ce urechile lui învăţaseră să ignore zumzetul propulsiei navei, tăcerea spaţiului îl înconjura pe deplin. De două săptămâni, tuleie cârlionţate îi acopereau falca şi ţeasta rasă de ambele părţi ale crestei sale moi de centuran. Dacă se concentra, îşi putea simţi mirosul propriu. Plecase să exploateze inelele saturniene, singur într-o navetă-solo şi cu o lopată în mână (fiindcă magneţii utilizaţi la extragerea monopolilor din fierul asteroizilor semănau foarte mult cu nişte lopeţi). Ar fi trebuit să rămână mai mult, dar îi plăcea să creadă că civilizaţia Centurii putea supravieţui fără el doar trei săptămâni.

Cu un secol în urmă, monopolii fuseseră o simplă ipoteză teoretică, ba încă una extrem de controversată. Conform teoriei magnetismului, un pol magnetic nord nu putea exista decât în prezenţa unui pol sud şi invers. Teoria cuantică sugera că respectivii poli ar fi putut exista şi independent.

Primele aşezări permanente înfloriseră deja pe asteroizii cei mai mari ai Centurii, când o echipă de explorare descoperise monopoli în miezul de fier-nichel al unui asteroid. Astăzi, ei nu mai reprezentau o ipoteză, ci o prosperă industrie centurană. Un câmp magnetic generat de monopoli acţionează într-o relaţie liniară inversă, nu într-una pătra-tică inversă. Exprimând teoria în termeni practici, orice motor sau instrument bazat pe monopoli va fi mai fiabil. Monopolii erau extrem de valoroşi atunci când se punea problema reducerii greutăţii, iar în Centură greutatea constituia permanent un factor-cheie. Cu toate acestea, exploatarea lor continua să rămână o operaţiune individuală.