George Martin: Regii nisipurilor

În cele din urmă, veniră să-i bată la uşă. Kress le deschise, cu un zâmbet de smintit.

— Minunat, spuse. Minunat.

Lissandra îşi smulse de pe cap cagula costumului.

— Chestia asta o să te coste, Simon. Am pierdut doi oameni, ca să nu mai pomenesc de pericolul la care m-am expus personal.

— Bineînţeles, se grăbi s-o asigure Kress. O să fii bine plătită, Lissandra. Cât vrei, numai să termini treaba.

— Ce mai e de făcut?

— Trebuie deratizată şi pivniţa, zise Kress. Jos mai e un castel. Dar va trebui să vă descurcaţi fără explozie. Nu vreau să-mi dărâmaţi casa.

Lissandra îi făcu semn operatorului.

— Du-te şi ia aruncătorul lui Rajk. Cred că-i intact.

Omul reveni înarmat, pregătit, tăcut. Kress îi conduse la subsol.

Uşa masivă era tot bătută în cuie, cum o lăsase. Dar se curbase uşor în afară, ca şi cum dinăuntru s-ar fi exercitat o presiune colosală. Lui Kress nu-i plăcu nici înfăţişarea uşii, nici liniştea care domnea în subsol. Avu grijă să stea cât mai departe în vreme ce subalternul Lissandrei scotea cuiele şi scândurile.

— Crezi că nu-i nici un pericol? se pomeni mormăind şi arătă cu degetul aruncătorul de flăcări. Nu mă încântă nici perspectiva unui incendiu.

— Am laserul, răspunse Lissandra. O să-i nimicim cu laserul. De aruncător probabil că nu va mai fi nevoie. L-am luat însă pentru orice eventualitate. Există lucruri mai rele decât focul, Simon.

Kress dădu din cap.

Ultima scândură fu desprinsă de pe uşa pivniţei. Din partea cealaltă tot nu se auzea nimic. Lissandra dădu un ordin scurt şi operatorul făcu doi paşi înapoi, se postă în spatele ei şi aţinti aruncătorul de flăcări peste uşă. Femeia îşi trase cagula pe cap, înălţă laserul, păşi înainte şi deschise brusc uşa.

Nici o mişcare. Nici un sunet, în pivniţa era întuneric.

— Unde-i lumina? întrebă Lissandra.

— Chiar după uşă, răspunse Kress. Pe dreapta. Bagă de seamă la trepte, sunt cam abrupte.

Lissandra calcă pragul, trecu laserul în mâna stîngă şi pipăi cu dreapta după comutator. Nu se întâmplă nimic.

— L-am găsit, zise ea, dar nu vrea să…

Scoase un ţipăt şi sări înapoi. Un rege de nisip alb, mare, i se agăţase de încheietura mâinii. Din locul în care îşi înfipsese mandibulele, perforând mănuşa din plastic, ţâşnea sânge. Era cel puţin cât mâna ei de mare.

Lissandra execută un dans hidos pe palierul din faţa uşii, apoi începu să-şi izbească mâna de peretele alăturat. O dată şi încă o dată şi încă. Regele de nisip se desprinse şi căzu cu o bufnitură grea, lipicioasă. Lissandra gemu şi se lăsă în genunchi.

— Cred că mi-am fracturat degetele, rosti cu glas moale. Mâna îi sângera abundent. Laserul pe care-l scăpase zăcea lângă uşa pivniţei.

— Eu nu cobor acolo, anunţă operatorul ei, cu un ton care nu admitea replică.

Lissandra îşi ridică ochii spre el.

— Nu, zice. Rămâi în prag şi pârjoleşti tot interiorul. Faci totul scrum. Ai înţeles?

Omul dădu din cap.

— Casa, se văită Kress. Casa mea…

Simţea cum i se vălureşte stomacul. Regele de nisip alb fusese imens. Oare câţi ca el mai erau jos, în pivniţă?

— Nu, spuse deodată. Lăsaţi-i în pace. M-am răzgândit. Lăsaţi-i în pace.

Lissandra îl înţelese greşit. Întinse mâna. Era năclăită de sânge şi de o zeamă neagră-verzuie.

— Odorul tău scump m-a muşcat prin mănuşă şi-ai văzut cu ochii tăi cât a durat până l-am desprins. Puţin îmi pasă de casa ta, Simon. Tot ce-i acolo jos trebuie să moară.

Kress abia dacă auzi ce-i spunea. I se părea ca desluşeşte mişcări în bezna din spatele uşii. Îşi imagină o armată albă, năvălind afară. O armată de mobili, mari cât regele de nisip care o atacase pe Lissandra. Se văzu pe el însuşi, înşfăcat de o sută de braţe subţiri şi târît în întunericul unde burta aştepta flămândă.

— Nu, bolborosi el.

Nu-i dădură nici o atenţie.

Kress se năpusti înainte şi umărul său izbi spatele operatorului exact în clipa în care se pregătea să deschidă focul. Omul icni, îşi pierdu echilibrul şi zbură peste pragul uşii, în beznă. Kress ascultă cum se ducea de-a rostogolul pe scări. După aceea urmară alte zgomote; fojgăieli şi muşcături şi plescăituri.

Kress se întoarse brusc spre Lissandra. Trupu-i era scăldat în sudoare rece, dar simţea o excitaţie bolnăvicioasă. Ceva aproape sexual.

Prin cele două găuri ale cagulei, ochii reci ai Lissandrei îl fixau calmi.

— Ce ai de gând? întrebă ea când Kress se apleca să ia laserul de lângă tocul uşii. Simon!

— Fac pace, răspunse el chicotind. Nu-i vor face nici un rău zeului, nu, nu-i vor face nimic zeului cât timp zeul e bun şi darnic. Am fost crud. I-am înfometat. Trebuie să compensez relele, înţelegi?

— Eşti nebun, spuse Lissandra.

Fură ultimele ei cuvinte. Kress îi făcu în piept o gaură prin care şi-ar fi putut trece braţul. Târî cadavrul în pragul uşii şi-i făcu vânt pe scări. Zgomotele se amplificară; trosnete chitinoase, râcâieli, clefăituri groase, lichide. Pentru a doua oară, Kress bătu uşa în cuie.

În timp ce părăsea subsolul, se simţi copleşit de un profund sentiment de mulţumire, un sentiment care-i îmbrăca frica precum un strat de sirop. Se îndoia că era sentimentul lui.

Avusese intenţia să plece de-acasă, să-şi ia zborul imediat spre oraş şi să închirieze o cameră pentru o noapte sau, poate, pentru un an. În loc să-şi pună în aplicare planul, se apucă să bea. De ce, nu era nici el prea sigur. Bău vârtos ore în şir, apoi vărsă violent totul pe mocheta din salon. La un momet dat, adormi. Când se trezi, casa era cufundată în întuneric.

Se chirci deodată, pe canapea. Auzea zgomote. Se mişca ceva în pereţi. Erau pretutindeni, în jurul lui. Auzul îi devenise extraordinar de ascuţit. Fiecare scârţâitură imperceptibilă era pasul unui rege de nisip. Închise ochii şi aşteptă, aşteptă atingerea lor îngrozitoare, neîndrăznind să se mişte, de frică să nu atingă vreunul.

Începu să plângă înăbuşit, nemişcat.

Trecu o bucată de vreme fără să se întâmple nimic.

Deschise din nou ochii. Tremura. Încet, întunericul se îmblânzi şi se dizolvă. Prin ferestrele înalte se prelinse lumina Lunii. Ochii i se adaptară.

Salonul era pustiu. Nu văzu nimic, nicăieri. Nu fusese nimic, nicăieri. Numai spaima lui de om beat.

Simon Kress se îmbărbătă, coborî de pe canapea şi aprinse lumina.

Nimic, nicăieri. Încăperea era goală, cufundată ăn linişte.

Trase cu urechea. Nimic. Nici un sunet. Pereţii erau muţi. Totul fusese rodul imaginaţiei lui, al fricii lui.

Brusc, îşi aduse aminte de Lissandra şi de cele petrecute în pivniţă. Un val de ruşine şi furie îl năpădi dintr-o dată. De ce o făcuse? Ar fi putut s-o ajute să ardă tot, să extermine tot. De ce… ştia de ce. Din cauza burţii, a burţii care băgase spaima în el. Wo îi spusese că are aptitudini psionice, chiar când e mică. Dar acum era mare, era uriaşă. Le devorase pe Cath şi pe Idi, iar de curând îi mai picaseră două trupuri. Avea să crească şi mai mult. Şi-n plus, gândi el, prinsese gustul cărnii de om.

Începu să tremure dar, încă o data, izbuti să se controleze şi să-şi recapete calmul. Lui nu-i va face nici un rău, el era zeul, albii fuseseră dintotdeauna preferaţii lui.

Îşi aminti cum o împunsese cu spada. Asta fusese înainte de a veni Cath. Dracu s-o ia pe Cath!

Nu putea rămâne aici. Burţii o să i se facă iar foame. Pe cât e de mare, nu va dura prea mult. Iar pofta ei de mâncare va fi năpraznică. Ce va face atunci? Trebuia să plece de-acasă cât mai degrabă, să se refugieze în oras, la adăpost, acum, cât timp burta se mai afla închisă în pivniţă. Jos nu era decât mortar şi pământ bătătorit, iar mobilii puteau săpa galerii. Dacă apucau să iasă afară… Kress nu vru să se gândească mai departe.