Arthur Clarke - Grădina din Rama

Din fericire nu aveam nici o armă, iar mânia stârnită de faptul că-i vedeam împreună m-a făcut să uit de cuțitul pe care-l pusesem în buzunarul pardesiului. Însă cu siguranță i-aș fi omorât, dacă încăierarea n-ar fi trezit vecinii și dacă n-aș fi fost împiedicat.

Poate că te întrebi ce legătură au toate astea cu tine. Vezi tu, dragostea mea, fiecare om dezvoltă în viață șabloane de comportament definitive. Şablonul meu de gelozie nebună era deja prezent când te-am cunoscut. În timpul celor două ocazii când te-ai dus să ai relații intime cu Michael, n-am putut să nu-mi aduc aminte de Sarah. Ştiu că tu nu ești Sarah și că nu mă înșeli, totuși emoțiile mele au revenit sub aceeași formă nebunească. Într-un sens foarte ciudat, din cauză că ideea că mă înșeli este absolut imposibil de conceput, mă simt mai rău, mai înspăimântat când ești cu Michael decât atunci când Sarah era cu Hugo Sinclair sau cu altul dintre prietenii ei.

Sper ca măcar o parte din toate astea să aibă logică. Plec, pentru că nu-mi pot controla gelozia, cu toate că știu că-i irațională. Nu vreau să ajung ca țața, să-mi înec amarul în băutură și să distrug viețile tuturor celor din jurul meu. Simt că vei înțelege această concepție, într-un fel sau altul, și prefer să te scutesc de purtarea mea urâtă în timpul procesului acesta.

Sper să mă întorc curând, în afară de cazul în care, în explorările mele, voi întâlni pericole neprevăzute, dar nu știu cu precizie când. Am nevoie de o perioadă de vindecare, astfel încât să pot fi din nou un membru de bază al familiei. Spune-le fetelor că am plecat într-o călătorie. Fii bună mai ales cu Katie — ei îi va fi cel mai dor de mine. Te iubesc, Nicole. Ştiu că-ți va fi greu să înțelegi de ce plec, dar încearcă, te rog.

Richard”

13 MAI 2205

Azi am petrecut cinci ore sus, în New York, căutându-l pe Richard. M-am dus la puțuri, la ambele rețele, în cele trei piațete. Am zgâlțâit grilajul de la adăpostul octopăianjenilor și am coborât pentru scurt timp în ținutul aviarilor. Pretutindeni, l-am strigat pe nume. Îmi amintesc că Richard m-a găsit acum cinci ani datorită balizei pe care o plasase pe robotul său shakespearean, prințul Hal. Azi mi-ar fi fost de folos o asemenea baliză.

Nicăieri nici urmă de Richard. Cred că a părăsit insula. Este un înotător excelent — putea să ajungă ușor la Semicilindrul Nordic, dar cum rămâne cu creaturile stranii care populează Oceanul Cilindric? L-au lăsat să treacă?

Întoarce-te, Richard. Mi-e dor de tine. Te iubesc.

Este evident că se gândea de câteva zile la plecare. Adusese la zi și pusese la punct catalogul nostru de interacțiuni cu ramanii, pentru a le face cât mai ușoare cu putință pentru Michael și pentru mine. Luase cea mai mare dintre ranițele noastre, precum și pe cel mai bun prieten al său, MB, dar îi lăsase pe roboții Beckett.

De la plecarea lui, mesele noastre sunt îngrozitoare. Katie e aproape mereu bosumflată. Vrea să știe când se întoarce tati al ei și de ce întârzie așa mult. Michael și Simone își îndură amărăciunea în tăcere. Legătura lor continuă să se adâncească — par capabili să se aline foarte bine reciproc. În ceea ce mă privește, am încercat să-i acord mai multă atenție lui Katie, dar nu-l pot înlocui pe mult iubitul ei tătic.

Nopțile sunt cumplite. Nu dorm. Trec în revistă iar și iar relațiile mele cu Richard din ultimele două luni și-mi retrăiesc toate greșelile. Scrisoarea lui dinaintea plecării a fost revelatoare. Nu m-aș fi gândit niciodată că dificultățile lui anterioare cu Sarah aveau să aibă chiar și cel mai mic impact asupra căsniciei cu mine, dar acum știu ce voia să spună cu șabloanele.

Există șabloane în viața mea emoțională. Moartea mamei, când aveam doar zece ani, m-a învățat groaza abandonării. Teama de a pierde o relație strânsă a făcut ca intimitatea și încrederea să fie pentru mine lucruri greu de realizat. De la moartea mamei i-am pierdut pe Genevieve, pe tata, iar acum, cel puțin temporar, pe Richard. De fiecare dată când șablonul se repetă, toate himerele trecutului sunt reactivate. Acum două nopți, când am plâns până am adormit, mi-am dat seama că-mi era dor nu numai de Richard, ci și de mama, de Genevieve și de minunatul meu tată. Am simțit din nou toate acele pierderi. Așa că înțeleg cum faptul că am fost cu Michael i-a putut declanșa lui Richard amintirile dureroase legate de Sarah.

Procesul învățării nu se oprește niciodată. Iată-mă pe mine, am patruzeci și unu de ani și descopăr încă o fațetă a adevărului despre relațiile umane. E clar că l-am rănit profund pe Richard. Nu contează că nu există nici o bază logică în îngrijorarea lui și că faptul că m-am culcat cu Michael ar fi putut duce la o răcire a afecțiunii mele față de el. Logica nu se aplică aici. Ceea ce contează sunt percepția și simțirea.

Uitasem cât de devastatoare poate fi singurătatea. Eu și Richard am fost cinci ani împreună. N-o fi avut el toate calitățile lui Făt-Frumos visat de mine, dar a fost un tovarăș minunat și este, fără îndoială, cea mai inteligentă ființă umană pe care am cunoscut-o vreodată. Ar fi o tragedie incomensurabilă dacă nu s-ar mai întoarce. Mă doare când mă gândesc, chiar și pentru o clipă, că s-ar putea să-l fi văzut pentru ultima dată.

Noaptea, când mă simt foarte singură, adesea citesc poezie. Baudelaire și Eliot sunt preferații mei încă din vremea studenției, dar în ultimele câteva seri am găsit alinare în poemele Benitei Garcia.

Cât a fost cadet la Academia Spațială din Colorado, pasiunea ei sălbatică pentru viață i-a adus multă durere. S-a aruncat în studiile de astronautică și în brațele bărbaților din jur cu același elan. Când a fost chemată înaintea comitetului disciplinar al cadeților fără nici o altă vinovăție în afara sexualității neinhibate, Benita și-a dat seama cât de schizofrenici sunt bărbații când e vorba de sex.

Majoritatea criticilor literari îi preferă primul volum de versuri, Visurile unei fete mexicane, care a făcut-o cunoscută pe când era încă adolescentă, prin comparație cu volumul de poezii mai înțelepte, dar mai puțin lirice pe care l-a publicat în ultimul an la Academie.

Acum, când Richard a plecat și mintea mea încă se mai chinuie să înțeleagă ce s-a întâmplat cu adevărat în aceste ultime luni, cele care găsesc ecou în inima mea sunt poeziile pline de frământări și întrebări scrise de Benita spre sfârșitul adolescenței. Drumul ei spre viața de adult a fost foarte dificil. Deși opera ei a rămas bogată în imagini, n-a mai fost Pollyanna care se plimba printre ruinele de la Uxmal. În seara asta, am citit de mai multe ori o poezie scrisă în universitate care îmi place deosebit de mult.

Rochiile mele îmi înviorează camera Precum florile deșertul după ploaie. Tu vii la noapte, iubirea mea cea nouă, Dar ce față a mea dorești să vezi? Palidele pasteluri pentru cărți sunt bune, Albastrul și verdele mă fac, pentru o seară, Prietenă, sau chiar soție, să fiu. Dar dacă în mintea ta este sexul, Atunci roșul sau negrul și ochii întunecați Devin târfa care trebuie să fiu.

Visurile mele din copilărie nu erau așa, Prințul meu venea pentru un sărut numai, Apoi mă ducea departe de durere. Nu pot eu oare să-l mai văd o dată? Măștile mă jignesc, studentule, Îmi port rochia fără prea multă bucurie. Prețul pe care-l plătesc ca să te țin de mână Îmi scade valoarea, după cum ai plănuit.

14 DECEMBRIE 2205