Arthur Clarke - Grădina din Rama

În aceeași seară, ne-am uitat la „Regina Alienor”, unul dintre cele aproximativ treizeci de filme stocate inițial la bordul lui Newton pentru destinderea echipajului. Filmul se baza în mod aproximativ pe romanele de succes ale tatălui meu despre Alienor de Aquitania și fusese filmat în multe locuri pe care le vizitasem cu tata în adolescență. Scenele finale prezentau anii dinaintea morții lui Alienor și se petreceau în Abația de Fontevrault.

Îmi amintesc că aveam paisprezece ani și stăteam în picioare lângă tata în abație, vizavi de efigia sculptată a lui Alienor, iar mâinile îmi tremurau de emoție în timp ce le strângeam pe ale lui. „Ai fost o mare femeie”, i-am spus eu spiritului reginei care dominase istoria secolului al XII-lea a Franței și Angliei, „și ești pentru mine un exemplu demn de urmat. Nu te voi dezamăgi.”

În noaptea aceea, după ce Richard a adormit, iar Katie era temporar liniștită, m-am gândit din nou la ziua care tocmai trecuse și sufletul mi s-a umplut de o tristețe adâncă, un sentiment de pierdere pe care nu-l puteam defini cu claritate. Alăturarea Soarelui, care se tot îndepărta, cu imaginea mea de adolescentă făcând promisiuni îndrăznețe unei regine care murise de aproape 1 000 de ani, îmi reamintea că tot ceea cunoscusem înainte de Rama nu mai exista pentru noi. Noile mele fiice nu vor vedea niciodată vreunul dintre lucrurile care au însemnat atât de mult pentru mine și Genevieve. Nu vor cunoaște niciodată mirosul gazonului proaspăt tuns primăvara, frumusețea radioasă a florilor, cântecul păsărelelor sau splendoarea lunii pline, răsărind din ocean. Nu vor cunoaște deloc planeta Pământ sau pe vreunul dintre locuitorii ei, în afara acestui mic și pestriț echipaj pe care-l vor numi familia lor, o reprezentare sărăcăcioasă a vieții debordante de pe o planetă binecuvântată.

În noaptea aceea, am plâns mult, în tăcere, știind, chiar și în timp ce plângeam, că dimineața aveam să afișez din nou expresia mea optimistă. La urma urmelor, se putea și mai rău. Avem lucrurile de primă necesitate: mâncare, apă, adăpost, haine, o stare de sănătate bună, companie și, bineînțeles, dragoste. Dragostea este cel mai important ingredient pentru fericirea oricărui om, indiferent că se află pe Pământ sau în Rama. Dacă Simone și Katie vor învăța doar despre iubirea pe care am lăsat-o în urma noastră, va fi suficient.

1 APRILIE 2204

Ziua de azi a fost neobișnuită în toate privințele. În primul rând, de îndată ce s-au trezit toți, am anunțat că urma să dedicăm ziua memoriei lui Alienor de Aquitania, care a murit, dacă istoricii nu se înșală, iar noi am urmărit corect calendarul, exact acum 1 000 de ani. Spre încântarea mea, familia a sprijinit ideea și atât Richard cât și Michael s-au oferit să mă ajute la festivitate. Michael, care a trecut de la studiul istoriei artei la cel al gătitului, a propus să prepare în onoarea reginei o gustare specială, medievală. Richard a șters-o cu MB, șoptindu-mi că micul robot avea să se întoarcă Henri Plantagenet.

Pusesem la punct o scurtă lecție de istorie pentru Simone, în care îi făceam cunoștință cu Ali6nor și lumea secolului al XII-lea. A fost neobișnuit de atentă. Până și Katie, care niciodată nu stă liniștită mai mult de cinci minute, a fost cooperantă și nu ne-a întrerupt. În cea mai mare parte a dimineții s-a jucat liniștită cu jucărioarele ei. La sfârșitul lecției, Simone m-a întrebat de ce a murit Alienor. Când i-am spus că de bătrânețe, fiica mea de trei ani m-a întrebat dacă regina „plecase în rai”.

— Unde ai auzit ideea asta? am întrebat-o.

— La unchiul Michael, mi-a răspuns. El mi-a spus că oamenii buni merg în rai când mor, iar oamenii răi merg în iad.

După o pauză în care am reflectat, am spus:

— Unii oameni cred că există rai, alții cred în ceea ce se numește reîncarnare, în care oamenii trăiesc din nou în altă persoană sau chiar animal. De asemenea, unii cred că existența noastră este un miracol finit, cu un început și un sfârșit care se termină cu moartea fiecărui individ în parte.

Am zâmbit și i-am ciufulit părul.

— Dar tu ce crezi, mămico? m-a întrebat ea.

Am simțit ceva foarte asemănător panicii. Am tras de timp, făcând câteva comentarii, în timp ce încercam să-mi găsesc cuvintele. Din fericire, am fost salvată.

— Respectele mele, tânără domniță.

Micul robot MB, îmbrăcat în ceea ce trebuia să treacă drept veșmânt de călărie, intră în cameră și o informă pe Simone că el era Henric Plantagenet, regele Angliei și soțul lui Alienor. Zâmbetul lui Simone îi lumina fața. Katie ridică privirea și surâse cu toată fața.

— Regina și cu mine am clădit un mare imperiu, spuse robotul făcând un gest larg cu mânuțele lui, care până la urmă a inclus toată Anglia, Scoția, Irlanda, Țara Galilor și jumătate din Franța actuală.

MB recită cu plăcere un discurs, amuzându-le pe Simone și pe Katie, cu gesturile și clipitul lui din ochi. Apoi băgă mâna în buzunar și scoase un cuțitaș și o furculiță miniaturale, afirmând că el le prezentase „barbarilor de englezi” conceptul ustensilelor de mâncat.

— Dar de ce ai băgat-o în închisoare pe regina Alienor? întrebă Simone după ce robotul a terminat.

Am zâmbit. Fusese cu adevărat atentă la lecția de istorie. Capul robotului pivotă în direcția lui Richard, care ridică un deget, indicând o scurtă pauză, și ieși repede pe coridor. În mai puțin de un minut, MB, alias Henric al II-lea, se întoarse și păși spre Simone.

— M-am îndrăgostit de altă femeie, spuse el, iar regina Alienor s-a mâniat. Ca să se răzbune, i-a asmuțit pe fiii mei împotriva mea…

Richard și cu mine tocmai începusem o discuție în contradictoriu în legătură cu adevăratele motive pentru care Henric o întemnițase pe Ali6nor (de multe ori, am descoperit că fiecare învățase o versiune diferită a istoriei anglo-franceze), când am auzit un țipăt îndepărtat, dar inconfundabil. În câteva clipe, toți cinci am fost la suprafață. Țipătul strident s-a repetat.

Ne-am uitat la cerul de deasupra. Un aviar solitar zbura într-un cerc larg la câteva sute de metri peste vârfurile zgârie-norilor. Am alergat spre metereze, lângă Oceanul Cilindric, pentru a putea vedea mai bine. Marea creatură a survolat perimetrul insulei o dată, de două, de trei ori și la sfârșitul fiecărei bucle, a emis un singur țipăt prelung. Richard și-a fluturat mâinile și a strigat tot timpul cât a durat zborul, dar n-a existat nici un indiciu că a fost observat.

După vreo oră, copiii au început să dea semne de plictiseală. Am căzut de acord ca Michael să-i ducă în adăpost, iar eu și Richard să rămânem afară atâta vreme cât exista vreo posibilitate de contact. Pasărea și-a continuat zborul în același mod.

— Crezi că aviarul caută ceva? l-am întrebat pe Richard.

— Nu știu, a răspuns și a strigat din nou și a fluturat brațele când aviarul a ajuns în punctul cel mai apropiat al ocolului său.

De data asta, pasărea și-a schimbat ruta, descriind arcuri de cerc largi și grațioase în coborârea-i spiralată. Pe măsură ce se apropia, i-am văzut atât pântecele de catifea cenușie, cât și cele două inele vișiniu-aprins din jurul gâtului.

— E prietenul nostru, i-am șoptit lui Richard, amintindu-mi de conducătorul aviarilor care acceptase să ne transporte peste Oceanul Cilindric în urmă cu patru ani.

Nu era însă creatura sănătoasă și robustă care zburase în mijlocul formației când evadaserăm din New York, ci o pasăre vlăguită, numai piele și os, cu catifeaua murdară și zburlită.