Vladimir Obrucev: Plutonia

O oră după ce ridicară ancora, „Steaua Polară” intra pe porțile golfului Avaci, care se întind pe mai bine de cinci kilometri. La dreapta intrării, în fața stîncilor abrupte ale capului Babușkin, răsărea din mare spinarea neagră a uriașei stînci Babușkin, înaltă de aproape o sută de metri și cu un vîrf turtit, deosebit de prielnic pentru cuibărirea păsărilor marine.

Sute de pescăruși, cormorani și alte păsări, speriate de zgomotul mașinilor, începură să zboare în jurul stîncii, umplînd văzduhul cu țipetele lor ascuțite.

Ocolind capul Dalnîi, pe care era instalat un far, „Steaua Polară” coti spre nord-est și o luă de-a lungul țărmului răsăritean al Kamciatkăi, de care se depărta treptat.

Timp de două zile, călătorii nu întîlniră nimic interesant. Pe lîngă aceasta, dinspre nord-vest sufla un vînt rece, care aducea cînd ploaie, cînd măzăriche, cînd zăpadă. Marea era agitată și cabinele călduroase îi ispiteau pe călători mai mult decît puntea umedă.

În cele din urmă, vîntul încetă, în schimb apărură ghețuri plutitoare și se lăsă ceața. Două zile plutiră cu viteză redusă, ca să nu se izbească de vreun cîmp de gheață. Apoi cerul se însenină. În dreapta se ivi țărmul insulei stîncoase Sf. Laurențiu, iar în stînga — capul Ciukotski. La vest de acesta, pe țărmul golfului Providenței, un golf adînc, se afla o factorie; aici era depozitat cărbunele destinat expediției și pe care îl adusese un vas închiriat dinainte. „Steaua Polară” aruncă ancora și începu să încarce cărbuni. După o săptămînă întreagă petrecută pe mare, toți se grăbiră să coboare pe țărm. Dar stîncile de pe mal îi împiedicară să dea o raită pe insulă, iar zăpada acoperea încă povîrnișurile, afară doar de o mică bătătură din jurul factoriei.

Două zile mai tîrziu, după ce termină de încărcat cărbunii, „Steaua Polară” ocoli capul Ciukotski și intră în strîmtoarea Behring, căutînd să navigheze mai aproape de continentul asiatic, unde colinele scunde se terminau pe litoral cu o pantă abruptă sau coborau lin spre văile largi ce se pierdeau în adîncurile acestui ținut mohorît. Deși era pe la sfîrșitul lui mai, se vedeau pînă hăt departe întinderi uriașe de zăpadă și numai pantele abrupte ale colinelor dinspre sud și sud-vest erau complet deszăpezite. Acolo se zărea verdeața ierbii tinere sau a frunzulițelor fragede de pe tufele scunde, tîrîtoare, ale sălciei polare și ale mesteacănului.

Pe talazurile verzi din strîmtoare se învolburau adeseori scame de ceață, ascunzînd depărtările. Mai tot timpul, norii plumburii, care pluteau foarte jos, acopereau cerul. Puntea vasului era cînd udă de ploaie, cînd acoperită de zăpadă. Uneori de după nori apărea soarele, care însă nu încălzea mai de loc. Sub razele soarelui, coasta neospitalieră a extremității nord-estice a Asiei se mai înviora parcă.

Cînd ceața care acoperea ici-colo valurile verzi cu vălătuci albi se risipea sau era împrăștiată de vînt, la răsărit se putea distinge linia albăstruie și dreaptă a țărmului Americii. Întîlneau tot mai des ghețuri plutitoare, dar nu în mase compacte, ci sub forma unor mici cîmpuri de gheață sau a unor banchize de toată frumusețea. Contururile capricioase ale banchizelor stîrneau admirația oamenilor care nu mai plutiseră pînă atunci pe mările Nordului.

De obicei, înainte de a se ivi un cîmp de gheață mai mare, se vedea o fîșie de ceață. În felul acesta, căpitanii puteau să abată la timp vasele într-o direcție sau alta, pentru a nu se lovi de ghețuri. Dar aici primejdia încă nu e atît de mare ca în partea de nord a Oceanului Atlantic, unde se întîlnesc aisberguri periculoase pentru vase, deoarece, duși spre sud de curent, acești munți de gheață se topesc încetul cu încetul la bază, ceea ce face ca partea aflată sub apă să capete un echilibru instabil și muntele să se răstoarne la cea mai mică atingere.

Țărmurile păreau pustii. Nu zăreai nicăieri o casă, un om sau altă vietate. De aceea, mare fu uimirea călătorilor noștri, adunați pe punte, cînd dintr-un mic golf, ivit pe neașteptate de după un cap stîncos, își făcu apariția o barcă cu un singur om, care vîslea de zor, cu intenția de a ieși în calea „Stelei Polare”. Cînd observă însă că vasul i-o ia înainte, omul începu să strige și să facă semne cu o batistă.

Căpitanul ordonă să se micșoreze viteza și strigă prin megafon omului să se apropie de vas. Cînd barca ajunse lîngă vas, văzură că e un caiac ciukot. Crezînd că e vorba de vreun ciukk care a oprit vasul ca să ceară băutură sau tutun, căpitanul vru să dea comanda: „Înainte, cu toată viteza!”, Între timp însă, vîslașul, care venise aproape de tot, strigă:

— Pentru numele lui dumnezeu, luați-mă pe vas.

Opriră mașinile și caiacul trase lîngă bord; apoi coborîră scara. Străinul se cațără repede pe punte, își scoase căciula cu apărători pentru urechi și, adresîndu-se membrilor expediției, rosti cu nestăpînită bucurie:

— Vă mulțumesc din tot sufletul, sînt salvat!

Era un om voinic, lat în spete, bronzat, cu ochii albaștri și cu o barbă bălaie, zburlită. Pletele lui roșcate, netunse de mult pesemne, fluturau în bătaia vîntului. Era îmbrăcat ca un ciukk și ținea în mîna stîngă un sac de piele nu prea mare, dar după toate aparențele foarte greu.

Apropiindu-se de străin, Truhanov îi întinse mîna și-i spuse:

— Ai fost cumva victima unui naufragiu?

Cînd străinul auzi că i se vorbește rusește, chipul i se lumină. Cuprinse dintr-o privire pe toți membrii expediției, își puse sacul pe punte și dădu mîna cu ei pe rînd, vorbindu-le pe nerăsuflate, în rusește:

— Mă bucur din toată inima că sînteți compatrioți de-ai mei! Și eu sînt rus, mă numesc Iakov Makșeev, din Ekaterinburg. Ce fericire! Am întîlnit un vas și pe deasupra am mai nimerit și la ruși. Am descoperit niște zăcăminte de aur pe țărmul ciukot. Mi s-au terminat proviziile și-am fost silit să le părăsesc. E a doua zi de cînd plutesc mereu spre sud, în nădejdea că voi da de pămînt locuit. V-aș ruga să-mi dați ceva de mîncare. De două zile n-am pus în gură decît scoici de mare.

Însoțit de ceilalți călători, Truhanov îl conduse pe noul pasager în salon, unde i se servi o gustare rece și ceai, pentru ca noul sosit să mai prindă puteri pînă ce va fi gata masa. Înfulecînd de zor, Makșeev își povesti peripețiile:

— Sînt inginer de mine. În ultimii ani am lucrat la minele de aur din Siberia și din Extremul Orient. Sînt un om care nu pot sta mult timp locului. Îmi place să călătoresc, să cutreier meleaguri noi. Cînd am auzit anul trecut de la localnici cum că pe Ciukotka s-ar găsi aur, m-am hotărît să mă duc acolo. La drept vorbind, nu mă atrăgea atît aurul, cît mă mîna dorința de a cunoaște acest ținut îndepărtat, aproape neștiut.

Am plecat cu doi oameni de prin partea locului, care s-au oferit să mă însoțească, și am debarcat cu bine pe țărmul Ciukotkăi, unde am găsit, după scurtă vreme, bogate aluviuni aurifere și am extras o mare cantitate de aur. Întrucît proviziile noastre erau pe sfîrșite și cum eu aveam de gînd să mai rămîn cîtva timp prin partea locului, mi-am trimis însoțitorii în cea mai apropiată așezare a ciukcilor, ca să aducă provizii, dar ei nu s-au mai întors, deși a trecut mai bine de o lună de cînd au plecat.