Vladimir Obrucev: Plutonia

Iar acum, îngăduiți-mi să vă împărtășesc planurile mele pentru viitorul apropiat. Încă din toamnă am pus să se construiască un vas de tipul lui „Fram” dar mai perfecționat, pe temeiul experienței dobîndite în ultimele călătorii. Zilele acestea vasul va fi lansat și căpitanul se va duce acolo ca să se îngrijească de echiparea lui. Potrivit contractului, vasul trebuie să fie complet gata la sfîrșitul lunii aprilie, iar în jurul lui l mai va sosi la Vladivostok, ca să-i ia pe bord pe membrii expediției. La începutul lunii mai ridicăm ancora și o luăm de-a dreptul spre Kamciatka. La Petropavlovsk îmbarcăm cîinii de tracțiune, însoțiți de unul sau de doi kamciadali iscusiți în conducerea acestor animale. Dacă nu reușim să luăm cîini din Kamciatka, găsim pe peninsula Ciukotka, sau în strîmtoarea Behring, unde vom fi nevoiți să acostăm ca să îmbarcăm „iukola” [3] Așa se numește în regiunile nordice ale Siberiei peștele uscat, în special cel din familia somnului, din care localnicii își fac rezerve de iarnă pentru hrana lor și a cîinilor. (Nota red. ruse) . pentru cîini și echipament polar pentru oameni.

După ce ieșim din strîmtoarea Behring, ne îndreptăm nu spre nord-vest, cum a făcut „Jeannette”, ci spre nord-est, direct spre pămîntul căutat. În scurtă vreme vom întîlni, desigur, ghețuri și vom căuta să răzbim printre ele cît mai departe, dar e foarte probabil că vasul nostru nu va putea ajunge pînă la țărmul acestui pămînt. De aceea o să debarcăm o expediție cu sănii, care va trebui să răzbească cît mai departe spre nord. Ea își va lua provizii pe un an de zile, pentru eventualitatea că ar trebui să ierneze, neputîndu-se întoarce pînă la toamnă, sau pentru cazul cînd vasul, care va naviga de-a lungul extremității sudice a pămîntului sau a ghețurilor compacte, nu va putea lua pe bord expediția înainte de începerea nopții polare. La extremitatea acestui pămînt, vasul va lăsa din loc în loc depozite cu provizii, pentru ca expediția să-și poată reîmprospăta rezervele și în anul următor, dacă s-ar întîmpla vreo catastrofă. Dar dacă pînă la sfîrșitul verii viitoare vasul nu va intra într-un port de unde să poată comunica telegrafic cu Europa, atunci în primăvara anului următor va fi trimisă o expediție de salvare în căutarea vasului și a grupului plecat cu săniile.

După cum vedeți, — încheie Truhanov, — deși expediția nu-și propune să atingă Polul Nord dintr-o direcție nouă, ci numai să exploreze un continent ipotetic, aflat după toate probabilitățile la nord de strîmtoarea Behring, totuși misiunea ei nu-i de loc ușoară. În cel mai bun caz ne vom întoarce în patrie anul acesta către sfîrșitul toamnei, poate fără să fi zărit măcar pămîntul căutat; cred însă că mai curînd vom fi nevoiți să iernăm pe vas, în mijlocul ghețurilor, sau pe continent, și că ne vom întoarce peste vreun an sau doi. În cazul cel mai rău putem pieri, așa că fiecare dintre noi trebuie să țină seama de această posibilitate și să-și aranjeze treburile în consecință.

După o scurtă pauză, care dădu fiecăruia dintre cei prezenți răgazul necesar pentru a se hotărî într-un fel sau altul, Truhanov adăugă:

— Și acum, după ce am expus planul meu, dacă cineva dintre dumneavoastră găsește că nu poate lua parte la expediție, l-aș ruga totuși să nu destăinuie nimănui proiectele noastre pînă la începutul lui mai, pentru ca străinii să nu ne-o ia înainte.

— Dacă nu mă înșel, Nikolai Innokentievici, — interveni Kaștanov, — cînd ați vorbit despre expediția cu săniile, ați spus: „O s-o debarcăm pe țărm sau pe gheață”. Dumneavoastră nu intenționați să participați la explorarea continentului necunoscut?

— Din păcate nu, Piotr Ivanovici. Vă voi însoți pe vas, dar voi rămîne pe el, deoarece abia pot merge. Mi s-a amputat un picior mai jos de genunchi și port o proteză; mi-am rupt piciorul atît de rău pe cînd străbăteam sălbaticii munți Saian, încît am rămas invalid și nu-s bun decît pentru o viață sedentară.

— Atunci cine va pleca cu săniile?

— Toți cei de față, în afară de mine și de căpitanul vasului, precum și unul sau doi kamciadali sau ciukci, adică cinci-șase oameni în total. Studierea celor trei regiuni ale naturii va fi asigurată, iar meteorologul se va ocupa în afară de fenomenele atmosferice și de determinarea longitudinilor și latitudinilor. Nu-i așa, Ivan Andreevici?

— Da, desigur, am destulă experiență în acest domeniu, răspunse Borovoi.

— Nu stărui să vă decideți pe loc dacă veți lua parte sau nu la expediția noastră, urmă Truhanov. Fiecare să se gîndească liniștit, de unul singur, la propunerea mea.

— Cînd trebuie să dăm răspunsul definitiv? întrebă Papocikin.

— Peste o săptămînă, la aceeași oră. Îmi pare rău, dar nu pot să vă dau mai mult timp de gîndire, deoarece dacă vreunul dintre dumneavoastră va refuza să plece, voi fi nevoit să caut un alt specialist în domeniul respectiv. Și apoi, la sfîrșitul lui ianuarie, trebuie să mă întorc în Siberia, ca să aranjez totul la observatorul meu, pe care îl părăsesc pentru multă vreme.

După o săptămînă, la ora fixată, la hotel, în camera lui Truhanov se aflau aceleași persoane, în afară de căpitan, care plecase să ia vasul în primire. Niciunul dintre savanți nu refuză să participe la expediție, care era prea ademenitoare, deși presupunea înfruntarea multor dificultăți și primejdii. Încîntat, Truhanov spuse că socotește această dorință unanimă și această hotărîre fermă a membrilor expediției drept o chezășie a succesului. Examinară din nou planul și fiecare făcu anumite observații legate de specialitatea sa, cu privire la echipament și la aparatura științifică.

A doua zi se răspîndiră cu toții în diferite direcții, ca să se pregătească în vederea expediției și să-și aranjeze treburile personale.

În ziua de 20 aprilie plecară împreună din Moscova, cu transiberianul, profesorul Kaștanov, zoologul Papocikin, meteorologul Borovoi și doctorul Gromeko. Veniseră aici, potrivit înțelegerii, din diferite colțuri ale Rusiei. Zece zile mai tîrziu coborau în gara Vladivostok.

La hotelul ce le-a fost indicat dinainte, călătorii noștri îl găsiră pe Truhanov, sosit aici cu o săptămînă mai devreme, pentru a face diferite cumpărături și a lua în primire lucrurile comandate. A doua zi, la 1 mai, cei cinci ieșiră în întîmpinarea vasului „Steaua Polară”, care acostase în port. De pe puntea de comandă le zîmbea căpitanul cu chipu-i ars de soare și de vînt.

Timp de trei zile în șir, vasul a încărcat cărbuni, lubrefianți, alimente, aparatură științifică și bagajul membrilor expediției. A treia zi se îmbarcară cu toții. În dimineața zilei de 4 mai, totul era gata, terminaseră formalitățile vamale, iar echipajul și pasagerii se aflau acum la locurile lor.

Spintecînd ușor valurile golfului Cornul de Aur, „Steaua Polară” ocoli la amiază Oslinîe Ușî și, lăsînd în urmă insula Russki, se îndreptă spre răsărit. De pe puntea de comandă, cei cinci membri ai expediției urmăreau cu privirile orașul care, așezat pe colnice în formă de amfiteatru, se pierdea în zare, dincolo de golful înveșmîntat în verdeață; în sinea sa fiecare se întreba fără să vrea: „Voi mai revedea oare vreodată acest țărm, îmi voi mai revedea patria?” Și o ușoară melancolie puse stăpînire pe toți. Dar vîntul rece al mării și legănarea ce începu după ieșirea vasului din golf spulberară curînd aceste gînduri triste.